scrisa acum, ca m-am intors de la spectacolul ei, "C’est pas une chanson d’amour", la care m-a invitat cu atata amabilitate.
Draga Carmen, te-am felicitat, recunosc, imediat dupa ce s-au incheiat aplauzele, dar n-am vazut mai nimic. Sincer, am prins inceputul, in care era Paul dansand si am vazut niste ecrane mari, unde derulati voi chestii referitoare la Bucuresti, mai stiu ca erau 4 personaje care dansau acrobatic si cantau mai putin acrobatic si mai povesteau despre ele la doua microfoane portabile, dar mai mult nu am putut vedea.
Tot ce am distins clar a fost ca publicul era trantit pe niste pufi si pe scaune mai mari si mai mici si avea sticle de bere si suc si din cand in cand spectatorii jonglau cu niste nori de fum, pe care ii confectionau cu ajutorul tigarilor din posesie. Ei. Norii aia mi-au intrat in ochi si in gene si-mi jucau teatru mai ceva ca Lawrence Olivier, ba declamau ode si monoloage, ba topaiau si-si schimbau mastile histrionic apoi incheiau cu un hohot prelung de nu mai stiam nici eu care mi-e albul ochilor si care albul buzelor. Am mai vazut cum se aprindeau luminite cand si cand, ca altfel tigarile nu functioneaza, stim cu totii, decat in stransa colaborare cu scanteile acelea vesele din sala, care luminau indeajuns cat sa-mi dau seama ca erau doar pe maini bune, de fete. Interesant este ca erau asa de realiste secventele cu publicul, te faceau sa tusesti, sa clipesti des si sa stai foarte atent sa nu te mai invaluie un alt nor toxic, ca la un moment dat te-am suspectat ca ai regizat si partea asta. Ma gandeam: daca e de fapt interactiv si trebuie sa improvizez si eu ceva? Oare sa fi scos pufuletii si sa-i fi fojcait, sau sa fi spart niste seminte autentice, poate sa fi butonat ceva la telefon? Tu sa-mi spui, ca data viitoare vin pregatita. Sa vad spectacolul cu adevarat.