Cu lautari
Nu se poate – am zis in gand – sa am ghinionul asta! Nu se poate! Fugind de canicula, am ajuns pe Valea Oltului. Cautasem un hotel decent pe booking.com si sperasem sa-l fi gasit. Odata coborat din masina, de vizavi, din padure, au navalit spre mine niste urlete cu ecou, la 1000 de wati: “si cu dedicatie pentru nasu’ mare, de la Florica, sa traiasca…” Muzica manelistico-taraneasca. Nunta miercurea? Nici vorba! Aveam sa descopar ca beraria din padure, de unde veneau urletele, ducea lipsa de clienti. Chelnerii somau si se gandisera sa faca un pic de animatie cu o caseta inregistrata pe la vreo nunta in Faurei.
In fine, zic, s-or potoli. Intru in hotel. Omul de la receptie, ca din Elvetia. Ajung in camera si inchid termopanele. Dedicatiile pentru nasu’ mare abia mai razbateau. Desfac rucsacul. Cosmar. De undeva de jos, o orga electronica incepe sa tuseasca octave. Apoi, prinde curaj cu o chestie chill out, genul Eforie Sud, anii ’80. Oricum mai bine decat manele, ma incurajez. Coboram in gradina de la parter. Pe un postament, se instalasera un soi de lautari. Lihnit, comand ceva de mancare. La prima inghititura de bere, apare EA. Dizeuza. „Buna seara“ – zice catre carciuma cvasi-goala. Si adauga, mai soptit, catre muzicanti: „Da mai tare ca nu se aude de aia!“. „Aia“, cei din padure, se prinsesera de concurenta si plusasera si ei la watii boxelor. EA incepe sa racneasca vesel chestii filosofice cu „azi esti, maine nu esti“.
Vilegiaturisti in trecere se strang ciorchine in strada sa asculte. Putini intra sa ia un snitel. Criza. Drumul fiecarei imbucaturi pe care o duc la gura este urmarit de multimea de pe trotuar. Urechile imi sunt dezorientate: sa asculte urletele din padure sau pe dizeuza care, sadica, insotita de viorist, s-a proptit in fata noastra sa ne cante la ureche. Oare am 50 de lei marunt sa scap?