Nu va cer sa donati, ci sa executati
In fiecare clipa trebuie sa multumim. Dar noi uitam. Cat de bine e sa poti umbla pe coclauri, pe munti, pe trotuare chiar ciuruite, sa vezi verdele, portocaliul si negrul, da, negrul asociat cu buhuhu e din viata, doar taciunii dau atata caldura, nu, doar abanosul ne-aminteste de Alba ca Zapada si de visele copilariei, cat de bine e sa stii si inca sa poti afla mai multe, sa ai prieteni si sa-ti mai faci altii, fie ei necuvantatori, sa zica lumea „mi-e dor de tine“, ce e mai grozav decat sa nu te doara nimic? Ce uluire sa vezi cerul, ce incantare sa discuti cu un copil, ce noroc sa tragi un sut intr-o minge. Campania mea este urmatoarea: cand esti singur si crezi ca nu te vede nimeni arunca pentru inceput un «multumesc» inspre cer. Ce urmeaza. Se ia un prieten de gat in chiar clipa asta si se pupa fara motiv si se spune «multumesc», ala sa faca ochii mari si sa rada incurcat sau descurcat, treaba lui, poate sa te creada un pic afectat de criza, ideea e sa rada.
Daca e caine sau pisica Tantza a lui Mirelush Vescan nu se mai asteapta hlizitul, ca necuvantatoarele astea sunt oameni seriosi, abia le smulgi o privire ingaduitoare. In faza a doua se pupa oameni necunoscuti, e drept ca aici iti trebuie curaj, nebunie si daca nu va simtiti in stare, hai, treaca, puteti pupa din senin oameni abia stiuti, amici, cunostinte. Tot curaj, dar mascat, fardat un pic, o vitejie mai estompata. De mama si de tata, bunici, frati, surori, cumnati si in general cine vine la o nunta in toata regula nu mai pomenesc, astia sunt pupati din oficiu, se subintelege. Liber la alegerea momentelor, totul e sa fie dese.
Sa vedeti daca nu o sa fie lumea mai buna. Chiar si in Romania.
V-am pupat.