Daca esti pregatit sa suferi, iubeste!
Aveam 16 ani, eram rockerita (fan declarat Iron Maiden) cu camera tapetata de afise cu Eddie (mascota trupei), cu blugii rupti, plini de lanturi si capse (pe care ii ascundeam in rucsac de ochii parintilor si cu care ma imbracam pe furis in lift), dormeam cate 2-3 ore pe apucate pentru ca faceam nopti albe cu |utea, Noica, Cioran, Ionescu, il aveam ghid pe Eliade si cand era luna plina stateam pe langa casele bantuite de pe Mantuleasa. O parte mare din timp mi-o petreceam intr-un parc din spatele Muzeului Literaturii pe care il botezasem BLS (bea si lasa sticla) sau prin Litere, la cenaclul tinut de ‘Motu Pittis. Avandu-l calauza m-a incurajat sa public. In prefata celui de-al doilea volum de soliloqvii pe care l-am scos la incurajarea sa, “Dogmatica fericirii”, ‘Motu Pittis scria: “Noi n-am fost asa." Si cand spun noi, vorbesc de cei din grupul meu, de la scoala si de pe strada. Pe noi ne interesa mai mult “sa ne dam americani” intr-o tara socialista numai pentru ca nu era voie, sa fim malagambisti, sa cantam rock’n roll si sa jucam bridge.
Era o revolta biologica, o disperare de a fi vii intr-o lume pe care o simteam moarta in jurul nostru. Chris Simion e altfel. Si nu numai ea. Am privilegiul de a ma invarti printre tineri si cei mai multi asa sunt: au probleme cu Absolutul. Incearca sa inteleaga si sa-si explice toate notiunile in asa fel incat din simboluri vagi sa ajunga la lucruri fixe. Vor sa faca ordine. Ordine, in zona asta cutremuratoare “dintre pamant si cer”. Singura ordine valabila intre cele doua fiind cea a curcubeului. Cu siguranta eu nu am fost asa. Cu siguranta acum, daca as lua-o de la inceput, mi-as dori sa fiu asa. Chris Simion nu cumva esti o reincarnare a mea? Citindu-ti cartea, am tras si eu o concluzie: vrei sa fii fericit? "Daca esti pregatit sa suferi, iubeste!”