Nu spun ca noul film al lui Cristi Puiu, Aurora, e o capodopera, dar e filmul unui artist international de prim rang – un fel de mistic al realismului.
In mod normal astept ca un film sa se lanseze in cinematografele noastre inainte de a scrie despre el, dar, de cand am vazut noul film al lui Cristi Puiu, Aurora, nu ma mai pot gandi la altceva. Timp de trei ore, urmarim du-te-vino-urile misterioase ale unui bucurestean (Puiu insusi) pe parcursul unei zile si jumatate. Scopurile personajului nu incep sa se contureze decat intr-un tarziu, relatiile lui cu diferitii cunoscuti pe care-i intalneste (cine-i e sotie, cine-i e amanta, cine-i e copil) nu se definesc ca lumea decat spre final, iar resorturile profunde ale actiunilor lui nu ies de tot din ceata nici atunci. Ingreunand astfel accesul spectatorului la „intreaga poveste“ din spatele actiunilor la care se uita, Puiu incearca sa obtina de la el o concentrare absoluta pe prezentul acelor actiuni.
Dar, in aceeasi masura in care vrea ca spectatorul sa fie absorbit de prezentul personajului sau, de propria lui absorbtie in ceea ce face, Puiu mai vrea un lucru – si abia acesta da masura ambitiei lui: vrea sa puna personajul in perspectiva ciclurilor cosmice, a miscarilor Soarelui si Pamantului, a drumului pe care-l parcurge dimineata ca sa se faca zi. Filmul nu e doar despre ceea ce face personajul timp de-o zi si jumatate, ci si despre modificarile luminii in acest rastimp – modificari care nu sunt relevate prin efecte speciale, ci printr-o extraordinara combinatie de elipse si planuri-secventa. Pentru Puiu, arta filmica gaseste transcendenta in realismul ei congenital – in capacitatea cinematografului, ca tehnologie, de a capta fluxul lumii, transformarile prin care trece aceasta in continuitatea ei temporala. Puiu incearca sa faca din relatarea unei crime o experienta aproape mistica.