Noul film al unui autor legendar de filme de animatie: Ponyo (pe ecrane din 18 decembrie).
Marele autor Hayao Miyazaki face filme de animatie pentru copii, dar nu le face dupa retete comerciale. Personajele lui nu sunt investite cu functii dramatice clare si batute in cuie – ala e rau, ala e bufon etc. Personajele lui – spirite si creaturi fantastice – au firi „dificile“, toane
inexplicabile, secrete care nu se lamuresc niciodata. Noul lui film, Ponyo, e o variatiune pe tema Micii Sirene, cu un pestisor fermecat care, fugind de tatal sau (un vrajitor cu chip de om, stapan al marilor), se imprieteneste cu un baietel de 5 ani si apoi se preface el insusi intr-o fetita. Interactiunile dintre cei doi copii au un tip de spontaneitate – o autenticitate poetica – foarte diferita de ce se poate vedea intr-un film hollywoodian (intr-o productie Pixar-Disney, de pilda): Miyazaki nu pare sa se calauzeasca dupa vreo regula cunoscuta de buna comunicare cu copiii; pare a se incredinta in mare masura inconstientului sau, care pare sa-l racordeze fara gres la felul de a gandi – la umorul, la tipul de logica – al unui copil de 5 ani.
Miyazaki isi imagineaza cel putin un moment de bucurie autentic-copilareasca: copiii trezindu-se de dimineata pentru a descoperi ca marea a urcat peste noapte pana la usa lor si pornind intr-o barca de jucarie – pe care fetita a marit-o cu puterile ei magice – printre pestii preistorici care au umplut strazile inundate. In alte secvente, Miyazaki creeaza o atmosfera misterios-incarcata: intreaga natura pare pe punctul de a face ceva pentru a pedepsi transgresiunea fetitei-peste. Astea fiind zise, Ponyo nu e una dintre capodoperele lui; fantasticul de-aici n-are densitatea, n-are bogatia dintr-un film ca Spirited Away (2001).
E mai simplu si poate cam insipid in simplitatea lui.