Cu mult inainte ca Operatiunea Valkyrie sa apara pe ecrane, Internetul se umpluse de comentarii batjocoritoare la adresa lui Tom Cruise, care joaca rolul unui ofiter german fara o mana, fara un ochi si cu un von inaintea numelui, ramas in istorie pentru atentatele lui la viata lui Hitler. Ce-i drept, grupul asta de complotisti germani jucati de actori care de care mai britanici (care vorbesc cu accentele lor obisnuite) si condusi de un superstar superamerican (care vorbeste cu accentul lui obisnuit), apartine unei etape oarecum depasite din evolutia realismului hollywoodian, unui sistem de practici si conventii mai putin acceptabile azi decat erau pe vremea cand Anthony Quinn juca azi un francez, maine un arab, poimaine un roman, raspoimaine un eschimos. Si se mai poate spune ca aceasta conventie intra in conflict cu dimensiunea de docudrama a filmului, care e construit pe principiul ca, deznodamantul atentatului fiind cunoscut, pasionanta ar trebui sa fie logistica lui – reconstituirea complexului angrenaj pus in miscare pentru a-l strivi pe Hitler si transformat intr-o capcana mortala pentru complotisti. Personajele nu sunt caracterizate adanc: motivatiile lor sunt simplificate la nivelul unei idei universal-acceptabile despre onoare, psihologiile lor sunt reduse la acele trasaturi care joaca un rol in actiune – ce conteaza e cum isi indeplineste fiecare functia in angrenaj. Lucrul asta limiteaza filmul, dar il mentine curat ca thriller. Chiar nu e un film stupid – si, in conventia sa un pic cam de moda veche, distributia functioneaza. Daca regia lui Bryan Singer ar fi fost mai inspirata – daca, in loc sa se limiteze la a insira faptele, s-ar fi jucat mai mult cu detaliile -, ar fi fost chiar memorabil.