Agora e o superproductie plasata in antichitate, dar una neobisnuit de ambitioasa intelectual, cu un foarte clar punct de vedere antireligios.
Eroina filmului Agora e Hypatia, o filozoafa, matematiciana si astronoama care a trait in provincia romana Alexandria, in secolele IV-V, si a murit ucisa de niste fanatici crestini. Jucata de Rachel Weisz, ea petrece un film intreg uitandu-se la cer – cautand legile care guverneaza miscarile planetelor –, in timp ce tavalugul crestinismului matura totul in jurul ei. Personajul e definit aproape exclusiv prin setea sa de cunoastere, prin pasiunea sa intelectuala – o calitate greu de dramatizat si greu de proiectat actoriceste. Ea constituie un centru destul de static si de distant pentru un film istoric de mare montare cum e Agora, dar regizorul Alejandro Amenábar si co-scenaristul sau, Mateo Gil, o prezinta asa cu un scop. In schema lor dramaturgica, ea reprezinta reperul de rationalitate si deschidere intelectuala de care celelalte personaje se indeparteaza inexorabil pe parcursul filmului; e vorba de doi barbati, fosti discipoli de-ai ei, care, fiecare din motivele lui, aleg sa mearga cu valul triumfator al crestinismului.
E inevitabil ca valul sa-i duca tot mai departe de ea, dupa cum e inevitabil ca valul sa se intoarca la un moment dat impotriva ei, strivind-o. E o schema dramaturgica inteligenta, fara mari ingrosari sau fortari – Amenábar nu arde etapele din evolutia personajelor, ca sa ajunga mai repede la capatul demonstratiei. Asta desi nu face niciun secret din parti-pris-ul lui. Nu e vorba despre un parti-pris anticrestin, ci despre unul antiteist. In repetate randuri, Amenábar ne invita sa ne privim planeta din spatiul cosmic si sa ascultam de-acolo vaierele pamantenilor (crestini, evrei, politeisti) prinsi in razboaie religioase. Mesajul e clar: suntem mici si singuri.