JCVD.
In noul sau film, JCVD, Jean-Claude Van Damme il joaca pe Jean-Claude Van Damme, dar nu pe acel JCVD care bate pe toata lumea in filme turnate pe bani putini, ci pe acel JCVD care se apropie de 50 de ani, care a trecut pe la dezintoxicare, care ca star de actiune nu s-a calificat niciodata in liga lui Arnold si a lui Stallone si ai carui copii abia daca mai indraznesc sa mearga la scoala de frica mistourilor pe care si le iau pentru filmele lui. Nimerit ca musca-n lapte intr-o banca in care tocmai se desfasura un jaf, el nu face nimic eroic; dimpotriva, reuseste sa se bage in puscarie pentru complicitate. JCVD putea sa fie doar o glumita cruda, dar a iesit un spectacol surprinzator de gratios: un om care nu mai are nimic de pierdut isi gaseste o noua pace si o noua demnitate in renuntarea la obisnuita lui gesticulatie eroica, la pretentia (contrazisa tot mai evident de calitatea a ceea ce produce) ca e un erou si nu un mediocru.
Regizorul-scenarist Mabrouk El Mechri construieste filmul astfel incat sa scoata din JCVD mult mai mult decat a dat pana acum ca actor: il prezinta ca pe un tip nedormit de doua zile si cu creierii ravasiti de schimbarea de fus orar – inca de la inceput, acest JCVD pare un pic desprins de ce e in jurul lui si, atunci cand incepe sa vorbeasca direct in camera despre viata lui, e naucitor – emotia lui e la locul ei in situatia fictionala in care se afla si, in acelasi timp, iese complet din albia acestei situatii.
In restul timpului, el tinde mai degraba spre nemiscare si camera gaseste ceva zen pe chipul lui, in cearcanele si ridurile pe care le face sa para sculptate. Ajuns la inchisoare, unde le da lectii de karate celorlalti detinuti, el pare de fapt eliberat: un om care a facut pace cu propria mediocritate.