Va marturisesc ca de mult n-am mai asteptat un film asa cum am asteptat noul James Bond. E datoria mea neplacuta sa va spun ca e mediocru.
Cu episodul precedent, Casino Royale (2006), seria James Bond parea sa fi primit o noua viata. In noul Quantum of Solace, ea se arata din nou obosita. Ambele filme merg pe un amestec de viteza si brutalitate care poate trece drept realism pe langa stilul Bond-urilor mai vechi si ambele il au in rolul principal pe superdurul Daniel Craig. Deci ce avea Casino…si-i lipseste lui Quantum…?
Ei bine, Casino… se baza (si, spre deosebire de majoritatea Bond-urilor cinematografice, chiar se baza) pe una dintre vechile carti cu Bond, scrise de Ian Fleming; intamplator, pe cea mai buna. Dupa prima ora, filmul nu-l mai lasa pe Bond sa zburde pe tot mapamondul si sa sara dintr-un vehicul in altul; il tinea intr-un spatiu relativ ingradit (cazinoul si imprejurimile sale) si in urmatoarea ora ii testa organele vitale (creierul, cordul si testiculele) intr-un spirit de sado-masochism metodic (nemaiintalnit in filmele cu Bond, dar identic cu spiritul lui Fleming), de parca ar fi vrut sa-i descopere limitele. Si metoda functiona: trecerea testului il facea pe 007 mai impresionant ca niciodata. Realizatorii ar fi trebuit sa continue in acest spirit, dar n-au facut-o.
In Quantum…, Bond iar se misca pe tot mapamondul si iar sare dintr-un vehicul in altul: realizatorii incearca sa concureze cu seria Bourne. E o greseala, si nu numai pentru ca regizorul lui Bourne, Paul Greengrass, era un zeu al actiunii, pe cand noul regizor al lui Bond, Marc Forster, e cel mult mediocru, ci si pentru ca esenta personajului Bourne era insasi miscarea, pe cand esenta lui Bond (asa cum a revelat-o Casino…) e in misterul limitelor sale, in intrebarea: "Ce l-ar putea face sa cedeze?". Quantum… e o aventura prea slaba ca sa-l testeze cu adevarat.