Fratii Dardenne.
Fratii Luc si Jean-Pierre Dardenne, care scriu si regizeaza impreuna (in Belgia), se numara printre cei mai buni autori de film din lume. Ei spun povesti despre oameni care intr-o prima faza fac un rau foarte mare, iar in faza a doua nu pot merge mai departe cu ce-au facut.
Filme despre asta se fac si la Hollywood, dar nu ca ale lor. Cineastii hollywoodieni care fac drame de constiinta se tem ca faza a doua sa nu para „scoasa din palarie“, „impusa de autor“, si incearca sa explice fenomenul – atacul de constiinta – cat mai convingator. Fratii Dardenne nu se tem. Ei nu pretind ca pot explica in totalitate mecanismul care se pune in miscare inlauntrul unui om, pentru a-l impiedica sa faca un rau sau sa mearga mai departe dupa ce l-a facut. Existenta unei legi morale in adancul fiintei omenesti e o axioma in filmele lor – ceva ce nu poate fi demonstrat. Filmele lor nu sunt drame pur-psihologice, ci in primul rand drame spirituale.
Comportamentul personajelor respecta si legile psihologiei, dar o lectura pur psihologica a actiunilor lor nu-l duce pe spectator decat pana intr-un anumit punct. Raman spatii albe, zone de mister. Marea lor arta e aceea de a pastra acele spatii albe. Ea are la baza experienta lor in filmul documentar, practica bunului documentarist de a respecta misterul atunci cand il intalneste, in loc sa-i impuna o interpretare. Noul lor film, Tacerea Lornei, spune povestea unei albaneze care asteapta ca toxicomanul belgian cu care s-a maritat (pur formal, pentru cetatenie) sa-si faca o supradoza, ca sa se poata recasatori (tot formal) cu un mafiot rus dispus sa-si cumpere cetatenia cu bani grei. Dar legea morala din ea se revolta impotriva acestui plan. Aceasta revolta e misterul filmului, care e o minunatie.