Mama s-a inconjurat intotdeauna de tot felul de chestii ciudate pentru ca era mortala. Se spune ca avea in fiecare deget 10.000 de volti. Iar tensiunea din ochii ei facea ca parul sarmos, incaruntit devreme, sa-i stea sculat in jurul capului. Primul lucru de care imi aduc aminte sunt manusile. Avea sumedenie de perechi, roz, verzi-brotac, lila, mov, albastru-cobalt. Nici n-ai fi banuit ca erau de cauciuc, toate. Am vazut cu ochii mei cum ii dadea sa suga lu’ ala micu (ala micu’ e frate-miu si, poate nu v-ati prins, e mai mic). Imbraca un fel de harnasament de cauciuc, cu sani de cauciuc, in forma de para si asa il alapta. Nimeni nu i-ar fi dat copiii pe mana – de fapt, nimeni nici nu vorbea cu ea, atat era de periculoasa. Cand ieseam pe strada, se trageau obloanele, se ferecau usile. Nimeni nu se juca cu noi din cauza ei. Asa ca am crescut singuri singurei. Nu saream gardurile, pentru ca pusesera sarma ghimpata si sticla sparta in varful lor. Nu mergeam la scoala. Nimeni nu catadicsea sa se uite la noi, desi ii vedeam masurandu-ne de dupa perdele, de parca eram nu stiu ce lighioane. Noroc ca eram doi, desi mie mi-ar fi placut sa am un frate mai mare ca mine. E naspa cu o mama electrica singura.
— Mama, da’ tata unde e?
A facut un semn vag, iar eu si cu frate-miu ne-am simtit si mai prost. Eram ciumatii cartierului, iar mamei nici nu-i pasa. Parea sa viseze cand se uita la noi sau nici nu ne vedea cu adevarat. Nu ne-am prins niciodata daca stia ca are doi copii care sufera. Cum sa ai ghinionul ghinioanelor si o asemenea mama? Cu ce gresisem? As putea sa va povestesc cum ne ducea la culcare blindata pana in varful unghiilor sau ca nu ne-a mangaiat niciodata. Eu, una, nu tin minte.
Nici nu e de mirare ca oamenii s-au suparat pe noi.