De Citit : Editoriale

Louise-Michel

| 10 februarie

Un film de care ar merita sa auda ceva mai multa lume.

Louise-Michel e un film frantuzesc (regizat de doi belgieni, Benoit Delépine si Gustave Kervern) care a fost lansat la noi fara surle si trambite (in ultimele saptamani a rulat aproape zilnic, dar la o singura ora din zi, la Muzeul Taranului Roman), dar care ar merita sa se auda un pic de el. E mai mult cinema in el (adica mai multa gandire investita in chestiuni cum ar fi folosirea cadrului, a timpului real etc.) decat in orice alt film distribuit la noi de la inceputul anului. Este povestea unei muncitoare analfabete, comic de posaca si de masiva, care, alaturi de colegele ei, recent concediate odata cu ea, pune ban pe ban si angajeaza un ucigas asa-zis profesionist (in realitate, un inadaptat social perfect inofensiv), ca sa-l lichideze pe directorul fabricii. Am spus „poveste“, dar e vorba mai curand despre un sirag de poante vizuale, in acelasi timp extravagante (unele dintre ele, pana la grotesc: de exemplu, „ucigasul“ scoate din spital o verisoara bolnava de cancer in ultimul stadiu si o trimite sa execute misiunea in locul lui) si ultraseci – construite adesea in cadre lungi si fixe (tablouri cinematografice), prin folosirea simultana a mai multor zone ale imaginii, prin jocul lui „ce se vede“ (ce intra in cadru) cu „ce nu se vede“ (ce ramane in afara) si prin simpla acumulare a timpului „real“ (neingradita de montaj).

Formalismul asta, prin care lucruri ce tin de constructia cadrului intra chiar si in atentia unui spectator complet neobisnuit sa se uite dupa ele, functioneaza ca o contrapondere la continutul zbantuit-provocator al filmului – personaje feminine care se dovedesc a fi masculine si viceversa, un personaj care reconstituie atacurile de la 11 septembrie la el in curte s.a.