Sufletul are momente cand nu mai incape in… hm… in ce? Asta nu s-a descoperit inca!
Numai ce-a pronuntat Spiridon cuvantul cutit, ca situatia s-a schimbat radical. Zuzu isi duce mana la inima, uitandu-se tot mai inciudata la Agneta. Simte ca – dar nu vrea sa simta. Agneta se uita lung. Mai intai la Spiridon. Nu o intereseaza. Nu vrea sa stie. Apoi la Zuzu. Nici atata. Popescu asculta visator. Anastase simte ca-l mananca degetele.
Nea Virgil se intreaba cum dracu’ se vor incheia toate astea si daca va mai veni afurisitul echipaj de interventie… E prea mult, iar pe motociclist o sa-l franga ca pe-o ramurica.
– Nu-ti aduci aminte? striga deznadajduit Spiridon. Era in camera mare, in sufragerie, langa vitrina cu bibelou’ cal-peste verde. Mama a fugit. Si nu s-a mai intors niciodata. Desi tata nu omorase pe nimeni, taiase si afumase un porc. Din aia douaj’cinci de lei plata se facuse crita. Tata a cazut in nas dupa un minut, taman cand a spart bibelou’. Pe mine m-a dat la internat. Iar pe tine… aici vocea lui tremura… te-a… te-a…
– Fugi, domnule, de aici! Agneta isi retrage furioasa amandoua mainile. Io n-am niciun frate bun, oricum, nu pe dumneata. Si n-am fost in viata mea in Floreasca… poate doar la circ!
– Doinita! striga disperat Spiridon. Tu esti Doinita. Te-a vandut la tigani. Erai mica! N-ai de unde sa stii! Asa zisii tai parinti ti-au sters lantul amintirilor! Te recunosc, e glasul sangelui. M-am lasat orbit o clipa de rochia ta rosie, dar te recunosc!
– A! striga in clipa aia Zuzu si, alba ca varul, se prabuseste din picioare. Agneta isi fereste rochia si face un semn cu palma desfacuta la tampla. Scarbit, nea Tomita isi intoarce scaunul Bonanza catre fiinta pravalita pe podea.
– Ce-ai, fato?
– Doinita – se aude un firicel de voce – Doinita… eu… eu sunt!