Intalnirea vatmanului cu martienii este un eveniment de utilitate publica
Sambata a fost pelerinaj la Big Mamoo – tratat de credinciosi cu evlavia cuvenita unui schit al blues-ului. Cinstit vorbind, monahul Cornel (tatal spirtual, scuze, spiritual) si-a depasit fisa postului si s-a inhamat promotor al trioului Lance Lopez (l-au insotit Tony Valdez – bass guitar si Brock Bowers – drums) – 5 concerte in Bucuresti, Falticeni, Cluj, Buzau si Big Mamoo. Patru chitari si-a adus Lance ca sa convinga romanii ca e cu adevarat o stea a blues-ului in plina ascensiune. Nu era nevoie, pentru ca oricum te cam lasa masca virtuozitatea bondocului.
Nu canta la corzi, ci la proprii sai axoni. Pe care se faleste sa si-i intinda pe Fender-ul castigat la concursul Southeast Regional Jimi Hendrix Electric Guitar. A fost o atmosfera paradoxala la inceputul concertului de sambata: efectul Lance asupra cetateanului a fost comparabil cu efectul traznetului asupra prizelor din casa. Publicul – vorbim despre oameni cu state vechi in domeniu, a fost supt de energie. Solutia a fost tot Lance care a inteles ca si-a epuizat timpuriu fanii si a coborat intre ei, s-a asezat la o masa si i-a readus, usurel, la viata. Daca vorbim despre fascinatie, ar trebui sa pomenesc aici si despre festivalul international de teatru de strada (B.FIT). Din punctul meu de vedere primaria Bucurestiului (prin ARCUB), si-a spalat ceva din jena cu carnatul lui Oprescu. Spectacolele au mutat Bucurestiul intr-o a patra dimensiune.
Un chinez de 4 metri a luat in brate un tramvai. Vatmanul a devenit mai intai bidimensionat, afis de vatman, apoi s-a petrecut magia: a zambit larg, nu ca ar fi fumat ceva, ci pentru ca papusa l-a tarat in alta dimensiune. Iar acolo, in lumea aceea paralela, am descoperit ca romanii nu-s stricati de Romania in care traiesc: mai au cu ce sa rada.