Realizatorii lui Men in Black 3 au facut o treaba de mantuiala.
In al treilea episod al seriei Men in Black – despre un New York populat in mare parte de refugiati extraterestri si supravegheat de securisti stilati ca J. (Will Smith) si K. (Tommy Lee Jones) –, J. trebuie sa se intoarca in timp, pana in 1969, ca sa impiedice moartea lui K., care prin urmare nu mai e jucat, in cea mai parte a filmului, de Jones, ci de mai tanarul Josh Brolin. Confortul lui Smith in propria piele nu poate sa nu bata la ochi in ’69 (la un an dupa asasinarea lui Martin Luther King), cand lupta afro-americanilor pentru emancipare e inca atat de crancena; asta in timp ce sobrul sau partener face o figura chiar si mai batranicioasa – in profund raspar cu spiritul antitraditionalist si antiautoritarist al timpului – atunci decat acum. Realizatorii filmului sunt insa prea lenesi ca sa valorifice aceste surse de conflict comic.
Complicatiile si rezolvarile cu care vin ei sunt, aproape toate, rutinier-generice. Imersiunea filmului in zeitgest-ul lui 1969 e inca si mai superficiala decat imersiunea lui Dark Shadows (alt party retro acum in Multiplexuri) in zeitgeist-ul lui 1972: cativa hippioti, cateva aluzii la rasism, o intalnire cu Andy Warhol si o lupta finala data in jurul navei spatiale care l-a dus pe Neil Armstrong pe luna. Filmul e facut (de Barry Sonnenfeld) fara alte ambitii decat aceea de a omori, intr-un mod nedureros, 106 minute din vietile a milioane de pamanteni neexigenti si, eventual, aceea de trece drept hip in ochii mai pretentiosului procent de public-tinta care stie cine a fost Warhol. Numai ca a-i prezenta drept extraterestri pe artistii si boemii care gravitau in jurul acestuia inseamna a le canta in struna nu oamenilor cool, ci conformistilor de-atunci si de-acum.