Stie cineva pe unde-i iesirea?
Am trait ultima luna in vacarm. Si macar daca ar fi fost un vacarm nonverbal, de-ala pe care-l produc anume motociclete cu toba tratata sa faca ferfenita plexul cetateanului. Dar a fost mai serios de-atat. A fost cu vocalisti. Prin natura profesiei, n-am avut incotro si am asistat la concert. El a fost botezat „campanie electorala“, dar si-a tradat grav publicul, fiind doar ceea ce am spus – vacarm. Niste farsori au ocupat scena publica si au falsat la disperare. Au cantat orice altceva decat playlist-ul electoral necesar. Pe scena Romaniei s-a asternut noaptea intelectuala. Nu cred ca ar fi fost vreo diferenta daca vocalistii si-ar fi inlocuit cuvintele cu onomatopee.
Fenomenul acesta a venit manusa programelor de televiziune dedicate desertaciunilor. Cu toate ca stiu ce audienta fac telenovelele, faptul ca publicul care s-a napustit sa infulece pasta asta fetida a fost mult mai numeros, m-a descumpanit. In concertul de tip electoral, biletele se dau la sfarsit si se introduc in urne. In sine, gestul este o dovada de responsabilitate, dar ea se cerea a fi fost dublata de critica. Ori critica a lipsit, dovada ca lumea a cumparat masiv subproductiile celor doi protagonisti intr-o proportie cvasi-egala. Eu i-am achitat pe amandoi, dar nu s-a observat. M-am trezit in situatia in care singura iesire din sala in care iti urla unu’ aberatii este sala in care urla celalalt.
De asta i-am invidiat pe cei care au nimerit intrarea la Jay Jay Johanson (suedezul a cantat vineri, la The Ark). Ar fi fost, paradoxal, exact antidepresivul care m-ar fi ajutat. Multa emotie, putin zgomot. Da, poate ca fluidul vocii lui Jay Jay curge monoton si poate ca-si inunda alegatorii cu amara-i depresie, dar, pentru mine ar fi fost salvator: intr-o lume de fake-uri, o picatura de autentic. Otrava, poate, dar autentica.