poate ultimul
In zarva fanariota, printre clopoteii atmosferei electorale, printre latraturi de breaking news si cisterne de analize politice, vestea mortii lui Constantin Ticu Dumitrescu s-a pierdut fara vreo sansa de concurenta cu domnii candidati. Pentru unii, numele asta nu inseamna nimic. Pentru altii, inseamna inca un mare luptator pentru adevar, care, obosit si invins de lumea asta, s-a mutat in alta dimensiune. Iar pentru altii, inseamna inca un batran, usor ridicol, care si-a rupt dintii in carnea tare a mandrului si viteazului obraz romanesc. Unii il plang, in liniste, ca pe un punct de sprijin irepetabil, altii zic ca e mai bine ca s-a prapadit, ca o luase razna, saracu’, si nu te mai puteai intelege cu el. Ca intotdeauna la noi, o problema grea, a tuturor, zdrobeste umerii unui singur om.
Ce n-am reusit noi, ca natiune, se inchide, odata cu un om, intr-un sicriu. Iar noi purcedem, zambitori si usurati, mai departe. In sunetele perfidului recviem national, incap, din nou, toate glasurile care sarbatoresc inca o victorie a neantului. Neantul. Marele nostru prieten si partener caruia ii incredintam rezolvarea tuturor problemelor care ne macina. Putinii dintre noi care se mai incumeta, cum pot si ei, in incercarea de a ne trezi, sfarsesc in batranete, senilitate, ridicol, uitare. Si in superba compasiune valaha: "Asta e. Saracu’ de el. Ce sa-i faci?! Prea a exagerat.
A trecut atata vreme. La ce sa mai scormonim rahatu’?" Discret, aruncam in groapa obida trecatoare a neputintei, stergandu-ne mainile, pe nevazute. Si ne prezentam din nou la lectia istoriei, cu tema nefacuta, cu un dribling mincinos, cu unghiile netaiate si cu batista imbacsita de lacrimi de crocodil. In plus, mai si ranjim, pentru ca stim sigur ca ne strecuram si trecem clasa.
[email protected]