Un spion care stia prea multe e cam ireprosabil.
Intr-o Europa la fel de gri si la vest, si la est de Zidul Berlinului (care mai are ani buni pana sa cada), Razboiul Rece se poarta cu sedinte mai degraba decat cu batalii, cu libidoul mai degraba inghetat decat dezlantuit (ca al lui James Bond), cu gadgeturi din Al Doilea Razboi Mondial mai degraba decat din era electronica si cu calcule sahistice reci mai degraba decat cu idealuri burghez-democratice sau comuniste.
Popularizarea acestei imagini despre spioni si spionaj – o contrapondere la cea bondiana – i se datoreaza in primul rand scriitorului britanic John le Carré, al carui roman din 1974, Tinker, Tailor, Soldier, Spy (tradus la noi sub titlul Cartita), are parte acum de o noua si foarte fidela ecranizare. Evident ca fidelitatea sa fata de acel roman candva de actualitate face din actualul Tinker, Tailor… (regizat de Tomas Alfredson) un film istoric.
De fapt, e chiar mai mult de atat: timpul care a trecut peste iconografia le carré-ista a Razboiului Rece o face acum candidata la fetisizare nostalgica, la restyling retro. Dincolo de acest parfum, e un film foarte elegant construit pe granita dintre mainstream si arthouse, cu tehnici narative bazate pe refuzul explicitarii imediate si al repetarii aceleiasi informatii de zece ori, pe folosirea elipsei si a privirii oblice sau partiale. E bogat in subtext social si sexual, si de mai multe ori reuseste sa sintetizeze, in cateva secunde de imagini si sunete, teme a caror dezvoltare ii ceruse scriitorului zeci de pagini. Cea mai frapanta inventie de felul asta e secventa unei petreceri „de firma“ – firma fiind serviciul secret britanic – la care isi face aparitia un Mos Craciun cu masca de Lenin si toata lumea incepe sa cante imnul URSS.