De Citit : Editoriale

Ghioceii din urma vor fi ghioceii dintai

| 17 martie

Ce e mic, maro, si rasare primavara?

Ca orice om pe vremea recesiunii, m-am dus sa schimb niste valuta la un exchange de pe langa Casa Poporului si m-am intors plin de caca sub talpi.
Nu erau caca mei si nu erau recenti. Intrigat de numarul obstacolelor canine pe care trebuia sa le evit in drumul meu catre casierie, am ajuns la concluzia ca surprizele astea au avut multe luni ca sa se inmulteasca. Habar n-aveam ce lucruri se ascundeau sub plapuma jegoasa de omat. Nu tu vrabii moarte de frig, nu tu globuri sparte, nu tu cetina uscata, nici ambalaje de panetone, nu cioburi de sampanie. Doar randuri dupa randuri de caca de caine, insiruiti soldateste. Timp de mai multe luni, straturile succesive de rahatei de maidanez n-au pregetat sa se sedimenteze in albul simpatic al iernii.

N-au avut unde sa plece, nici nu s-au dezintegrat in umezeala fiind frig, nici nu au putut fi maturati de oamenii de serviciu ai orasului, nici macar nu au avut cum sa fie ingropati temeinic de labe reci, ude si neingrijite. Zecile de scaunele de caini fara obligatii au asteptat cumintele revenirea la viata a naturii si s-au pomenit, in doar doua zile, ca au coborat pe un caldaram uscat, tare si inca rece. Am incercat sa trec printre ele pe jos, am incercat cu bicicleta. Imposibil. Sute daca nu chiar mii de bilute, covrigei si chiar bastonase au ornat trotuarele, mai ales in zonele de interes ale cainilor de exterior. Ai ce sa faci?

Nu prea. Caca nu e cel mai rau lucru decat daca ti se lipeste de calapod si vine cu tine acasa. Oricat slalom as fi facut printre covrigei si bastonase, vreo doi tot mi-au sarit la picior. Din fericire, nu miroseau. Ma asteptau de ceva timp.