veşnic tarlan şi înfăşurat în jeg
Aşa cum în fiecare toaletă se află o perie de closet, în fiecare garderobă există o geacă neagră de piele. Undeva, între 13-18 ani, cultura în care trăim ne oferă unul dintre artefactele ei obligatorii: geaca neagră de piele. Unisex, transmisibilă ca o molimă medievală, poartă pe vecie în ea mirosul argăselii. La scurt timp după descoperirea sexualităţii, societatea are grijă să acopere manifestările pubertăţii într-o mantie neagră din pielea unui animal mort. Înfăşurarea într-o geacă neagră de piele este un pre-giulgiu, un sicriu mobil, urît mirositor, e o bucată prost croită din Îngerul Morţii, cu mîneci şi fermoar. Geaca de piele nu poate fi decît neagră. Într-o cultură a mitocăniei, geaca neagră de piele este uniformă. În mijloacele de transport în comun, în mall-uri, la meciuri, cînd se ating, gecile negre de piele foşnesc mulţumite. E una din metodele lor de înmulţire. Două geci negre de piele se iubesc ca strîngerea dintre două mîini nespălate după pişare. În combinaţie cu pielea umană, geaca neagră de piele dă un amestec bine dozat de prost-gust, mediocritate, lipsă de aspiraţii, obtuzitate, asezonate cu rîgîituri prost ascunse şi şosete cumpărate deja găurite. Geaca de piele neagră este panglica uriaşă de înmormîntare a bucuriei de a trăi. Un singur lucru e mai urît şi mai mitocănesc ca geaca neagră de piele: geaca neagră din înlocuitor de piele. Acum cîţiva ani, reîntors pentru un weekend în Constanţa natală, am vrut să merg sîmbătă seara într-un loc căruia i se spunea "La cireaşa". Înainte de a intra, am rămas în maşină, cu farurile stinse şi i-am urmărit pe cei care intrau. Din zece persoane, opt purtau geci negre de piele.