De Citit : Editoriale

Foaie verde sta sa cada, parca-s prost facut gramada

| 09 septembrie

despre pROstie

De cateva zile, cine stie din ce confluente de energii, facem „dulcegarii“ pe Guerrilla. Adica, impreuna cu Vlad, impacam oameni in direct si, mai nepotrivit pentru unii decat o nuca de cocos in perete, ne zicem „te iubesc“ unul altuia prin studio. Buuuuun. Bineinteles ca primele reactii au fost de respingere. Mailuri de la masculi cu testosteronul zvacnind de-a lungul gatului aveau, cum altfel, conotatii homosexuale. Altii ne-au asemuit cu Mircea Radu. Unde naiba gresim?

De ce e penibil sa impaci doi oameni cu zambetul pe buze si nu e penibil sa fii un haiduc rudimentar, cu inteligenta concentrata spre scoarta si delectare reala in viata tinzand spre zero? Sau gresim noi? Chiar ne pierdem masculinitatea? O sa ne facem de ras, noaptea, in fata prietenei sau a sotiei daca incercam sa avem probleme cu a ierta si a nu judeca? Din experienta proprie va spun ca dimpotriva. Cu cat ai mai putina rezistenta in psihic, cu atat curge dragostea mai bine, inclusiv in pat.
Si-atunci? De unde? De ce se spunea si inca se spune atat de rar „te iubesc“ in familiile romanesti? Se desacralizeaza sentimentul daca il scoti la aer mai des de doua ori pe an? De ce e un fel de rusine sa zici „am gresit“ cand stii ca asa e?

Adica ce castigi daca doar tu in tot universul asta nu stii ca stie lumea ca esti un idiot? Eu cred ca inteleg de ce. Eu cred ca din prostie. Genul ala de prostie fara vina, mostenita de-a lungul multor generatii, care te face sa confunzi dreptatea cu orgoliul, trairea romaneasca profunda cu ne­vro­za isterica, principiile cu obsesiile, dragostea cu dependenta afectiv-sexuala si barbatia cu ingustimea parerilor. Oare prostia se clateste?