Strania poveste a lui Benjamin Button e un film care confunda contemplativitatea cu spalarea pe creier.
Benjamin Button (Brad Pitt) se naste cu organismul unui batran de 80 de ani, intinereste pe masura ce inainteaza in varsta si moare bebelus, dupa 80 de ani plini de peripetii, in bratele batranei (Cate Blanchett) pe care a iubit-o inca de cand era fetita. Strania poveste a lui Benjamin Button se vrea un film magic, dar nu e. Indiferent ce varsta are eroul, nimic interesant nu pare sa se intample vreodata in sufletul lui – asa cum il vad (sau mai bine zis nu-l vad) regizorul David Fincher si scenaristul Eric Roth. Cum se simte copilul Benjamin in corpul sau de batran? Realizatorii nu vin cu nicio sugestie – se multumesc cu ciudatenia de suprafata a conditiei lui. Si la nivelul asta raman tot filmul. Atunci cand Benjamin are vreo 19 ani, dar arata de vreo 61, dincolo de infatisarea lui distinsa nu se poate intrezari mare lucru din varsta lui reala (si nimic din zbuciumul ei specific), iar atunci cind are 50 de ani, dar arata de 30, nu exista nimic in ochii sau in tinuta lui care sa indice suplimentul de experienta – de bogatie sau de uzura sufleteasca. E mereu egal cu sine, iar sinele lui e egal cu zero. Cu toate astea, filmul incearca sa ne convinga ca el ajunge la intelepciune; ne recomanda acceptarea lumii, a experientei umane in toata varietatea ei. Dar experienta umana pe care ne-o prezinta e de fapt o varianta sterilizata, curatata de orice complexitate reala (cu exceptia mortii) – e un gen de experienta care nu zgarie, nu oboseste si nu corupe sufletul, care poate fi distilata confortabil in reflectii filozofice de clasa a cincea si in maxime forrestgumpiste (acelasi scenarist a scris si Gump). Acceptarea pe care ne-o recomanda e de fapt un refuz al complexitatii, iar contemplativitatea la care ne imbie e profund talamba.