Virgil isi continua povestea, pe un ton visator. Parc-a fost ieri.
– Aveam un fotograf, Guta. Ala ridica intotdeauna petecul de ziar de pe rahat. Privea poza si decreta: "Al nostru e." Recunostea dintr-o ochire semnatura infractorului: gagici micute, cu ochi maaari, fotografiate din semiprofil, cu dosul bombat. Spun asta pentru ca Guta a descoperit un fals spargator. Cineva incercase sa-l imite pe "Rahat"… Operase excelent, numai ca fata de-o alesese pentru a se semna in mijlocul camerei nu indeplinea conditiile. Tatoasa, domne, prea tatoasa.
Guta s-a burzuluit cand sefii’ au vrut sa clasesze cazu’. "Gresiti fundamental, domnilor! Nu e asta fata!" Au vrut sa-l dea afara, l-au reclamat la nevasta, ca sa-si bage mintile-n cap. Femeia i-a spart un aparat de fotografiat in cap si numai ce-l vedem pe Guta al nostru bandajat si cu ochii vineti. Chiar in ziua cu pricina l-a prins pe adevaratu’ vinovat.
– Cum asa? intreaba Popescu.
– Da, domne, bandajat! Se-nvelise-ntr-un prosop… Cu pestisori rosii.
– Ce pestisor, nea, eu te-ntreb cum?
– Simplu – zice triumfator Virgil, de parca l-ar fi prins el. Fatuca avea fisa la noi, reclamase o tentativa de viol. Cazusera ei la pace, da’ prea tarziu. Declaratia – la dosar.
De aici pana la vinovat nu mai era decat un pas. Guta l-a facut. A luat adresa si pe mine. Cand am ajuns pe Avrig, prima casa pe stanga, ne-a vazut baiatul si a rupt-o la fuga. Ce dovada mai buna vreti? Asa se poarta un om nevinovat?
– Da’ cum se poarta oamenii nevinovati, nea Virgile? zambeste din coltul gurii Anastase. Ce, voi nu gresiti?
Virgil se incrunta putin:
– Credeam ca suntem seriosi, mai, nea Nastasache! N-a fost nevoie sa pun mana pe pulan. Baiatu’ a varsat tot. Dar sa vezi minunatie!