Casa copilariei a fost demolata. Scoala a fost privatizata.
Eram intr-o zi cu drumuri administrative impreuna cu maica-mea. Stresul moderat era invins de o placuta regresie: pentru mama, catre zilele cand ma tragea de mana sub o forma mai dragalasa si mai usor de manuit; pentru mine, catre varsta la care nu cunosteam grijile. Deodata am nimerit pe niste stradute pasnice, cu un anume farmec, la care mama parea sa rezoneze in mod aparte. Pasul i-a devenit sprintar atunci cand ne-am apropiat de un grup de case cochete, umbrite de copaci. Redevenise mama mea cea de dinaintea bolilor, suferintelor si spitalelor. Imbatranirea ii disparuse ca o iluzie. Era mama dintotdeauna, asa cum imi apare in vise si cum stiu ca o voi revedea in Rai (sper cat mai tarziu pentru amandoi). Printr-o poarta larg deschisa vedeam o casa cu acel aspect de institutie publica pe care ne-am obisnuit sa-l atribuim fostelor cladiri boieresti. „Uite, – a spus – in casa asta am facut scoala de cinematografie, dupa ce am terminat liceul. Veneam aici cu tramvaiul…“ Am pasit in curte, in urma celei pe care emotia o transformase intr-o adolescenta cu cozi.
N-a apucat sa urce primele trepte ale fostei scoli, cand un burtos intre doua varste, cu barbuta libidinoasa si par periuta, a coborat dintr-un BMW si ne-a gonit ca pe niste hoti. Zicea ca e proprietate privata. Deschisese poarta nu ca sa primeasca public, ci ca sa-si bage masina. Nu cred ca a auzit scuzele jenate ale maica-mii. Individul latra de-a binelea. M-am rastit la el, la fel de latrat. Preferam s-o stiu pe mama ingrijorata pentru mine („prea esti nervos de la o vreme“) decat mahnita pe trecerea vremii si de pierderile ireversibile… Nu stiu cine-i acel om. Daca e chiar proprietarul casei, nu stiu daca a obtinut-o prin retrocedare, mostenire, sau poate prin smenuri imobiliare. Dar stiu ca acea casa boiereasca, in care a functionat o vreme o scoala postliceala, nu-l merita nici macar in cotetul cainelui.