Cat de departe trebuie sa fugi ca sa vii acasa.
Am observat ca, de vreo doi-trei ani, se framanta cate cineva incercand sa afle de ce suntem mandri ca suntem romani. Ultimul pe care l-am auzit trambitand pe subiect este insusi presedintele care era suparat pe tinerii care se cara din tara exact cand domniei sale ii este mai draga. Oricum, daca exista, motivele invocate sunt de doua mari feluri: nationalist securiste si, respectiv, adevarate. Sforaielile cu care m-a dezgustat propaganda lui Nea Nicu – din care cita fara sovaiala domnul presedinte – mai mult ma fac sa ma rusinez ca m-am nascut in aceeasi tara cu domnia-sa.
Din cealalta categorie sunt motivele care l-au facut pe George Enescu sa ramana amorezat de tara in care intam-plarea a facut sa se nasca. O tara care, de altfel, de cum a devenit comunista, l-a jefuit la propriu pe “burjui“. Reducand intrebarea cu “mandria de a fi roman“ la intrebarea “de ce sunt mandru ca Enescu a fost roman“ puteti descoperi aceleasi doua feluri de a raspunde. Enescu poate fi “Rapsodia Romana“ multiplicata pana la disolutia in kitsch de amo- rezii sai securisto-comunisti sau poate insemna satisfactia de a redescoperi volumul real al creatiei lui. Festivalul Enescu a descoperit aceasta cale cand a deschis acces in eveniment reinterpretarilor, in registru contemporan, a marilor clasici. Iar o echipa de new-york-ezi a profitat. Pianistul Lucian Ban, impreuna cu contrabasistul John Hebert, cu sprijinul ICR, au scris si produs proiectul “Enescu Re-Imagined“. Ban a scormonit arhivele muzeului Enescu si a ales cateva compozitii, intre care cateva nepublicate, si, impreuna cu Hebert, le-au aranjat intr-o forma care a starnit entuziasm saptamana trecuta. Uite, eu nu sunt mandru ca sunt roman, dar sunt amorezat de new-york-ezul Lucian Ban ca m-a ajutat sa-l descopar pe parizianu’ Enescu de care sa fiu, in sfarsit, mandru.