Daca nu vor? Ii obligi?
Orice discutie in contradictoriu se poate termina brusc in Romania cu supremul argument verbal „Ei, na!“. Nu cel plin de interes in care arati ca nu-ti vine sa crezi ce tocmai auzi de la celalalt. Nu. Ma refer la „Ei, na“-ul ca sceptru al arogantei. Cel care vrea sa spuna ca tu ai toate argumetele sa desfiintezi pozitia opusa, dar n-ai nici timp si nici chef sa dezvolti. E un zid atat de solid incat orice debata cursiva se loveste cu capul de el. Nu trebuie sa fie totdeauna exact cuvintele astea. Poate sa fie „e, pe dracu“, poate sa fie „du-te ma de-aici“, „ai, pe bune…“ sau in gama injuraturilor.
Studiu de caz. Intr-o dupa-amiaza a sunat fixul, un telefon la care nu vorbesc niciodata, dar pe care-l tin in priza pentru ca e primit cadou de la firma de net. M-am mirat ca suna pentru ca nimeni, in afara de Blackberry-ul meu, nu stie numarul asta.
Si totusi… „Alo!“. „Da, buna ziua“. „Familia Strenga?“. „Nu, doamna, probabil e greseala“. „E greseala pe naiba!“. A inchis telefonul. A sunat din nou, m-a prins pregatit. Banuiam ca n-o sa se lase, asa ca aveam deja pe ecranul bb-ului numarul meu de fix. „Alo? Familia Strenga?“. „Nu, doamna, spuneti-mi va rog numarul pe care-l aveti si va spun daca este al meu sau nu“. „Pai am aiceaaaa notat… trei… cinci…“. Il ascult pana la sfarsit. „Da doamna, asta este numarul meu“. „Ei e numarul tau pe naiba!“… Si a inchis. De-atunci a mai sunat de cateva ori. O asteptam. „Alo!“. „Sarut mana, doamna“. „Cu Doinita!“. „E greseala, doamna, asa cum va spun de doua saptamani. Uitati“, ii dau solutia, „ce cred ca ar fi bine: sunati dumneavoastra la informatii si cereti acolo numarul“. „Ei sun la informatii pe naiba!!!“…