Cling cling!
Emotiile noastre merg pe bicicleta. Cand razand fara griji, cand plangand, nu uita sa pedaleze in jurul propriei axe, alimentandu-ne intreaga fiinta. Unii merg pe bicicleta de cand lumea, de cand lumea copilariei radea in cerc cu roti ajutatoare. Altii invata, sau reinvata, mai tarziu. Si mai sunt din cei care fac echilibristica, merg pe o roata, pun frane care sfasie asfalturi si timpanele, doar doar ii vede cineva. Dar toti alunecam in definitiv cu propriile puteri.
Cat imi dau si eu seama, fiind unul dintre cei care au invatat echilibrul asta mai la maturitate, simtitul e o treaba a naibii de grea. E ca o durere a fiintei si o placere a lumii. Gandirea mea, se pare, era un paznic fara suflet, care tria binele si raul ca un gardian sociopat. Acum i-am dat liber, pentru o vreme. Voi lua deciziile balansandu-ma-n miscare. Ce e bine si ce e rau ma va bucura si ma va indurera, voi respira focul fara costum de azbest.
Dar de ce?, m-as fi intrebat acum vreo cinci ani. De ce nu ajunge o minte agera? Pentru ca e rece, as fi raspuns acum. E rece si ar fi doar un fulg din zapada lumii, care pentru o vreme tine de cald, dar apoi ingheata timpul. Iar timpul a fost facut sa inainteze. Si, pana una alta, daca nu-l ajutam se opreste si pentru noi. Ne intarim pe dinafara si murim pe dinauntru.
Si, as continua, mai ajuta la ceva? Sa iti vezi propria caldura inseamna sa o vezi si in ceilalti. Altfel traiesti intr-o lume de gardieni someri, cu inima in genti diplomat.
Emotiile noastre merg pe bicicleta. Da, au nevoie de ochi. Da, au nevoie de cap. Da, au nevoie de un lant care sa le tina impreuna. Au nevoie de minte, de cuvinte, de maini sa le alinte.
Uneori mai cad in zapada, pe o parte. Alteori se dau peste cap. Le ajutam sa se ridice. Le indreptam ghidonul. Ne ajutam unii pe altii sa stam in echilibru pana cand lumea asta isi atinge menirea si ajunge un orasel vesel in care fosti paznici de azil se saluta bucurosi trecand unii pe langa altii. Cling cling!