De Citit : Editoriale

E timpul sa-mi iau ceas

| 11 noiembrie

De cand absolut toate lucrurile din jurul meu au ajuns sa aiba ceas, am ajuns si eu sa n-am.
Cel mai important e ca am ceas la telefon. Pot sa nu-mi iau telefonul la mine? Nu pot.
Deci macar un ceas o sa-mi ramana-ntotdeauna. Pe de alta parte, mai sunt ceasurile alea de pe biblioteci, cate doua in fiecare camera, la care ma uit in drum spre baie, si mai ales ceasul de la calculator la care ma holbez minim juma’ de zi. In ultimii zece ani, de cand am mobil si calculator, m-am uitat la ora atat de mult si atat de des incat am ajuns sa stiu cat e ceasul fara sa-l vad. Pe de alta parte, sa stii cat e ceasul era nu doar o chestiune de timp, ci si un gest.
La fel cum gestul de a fuma tortureaza omul mai ceva ca nevoia de nicotina dupa ce renunta la tigarete, la fel si gestul de a vedea cat e ceasul ar trebui sa fie mai important decat ora in sine. Din pacate, ceva mi s-a intamplat in tot acest timp. Nu mai am reflexul de a ma uita la ceas, ci doar la mobil. Daca-mi leg un ceas de mana si umblu cu el prin oras, zau daca-mi vine vreodata sa fac gestul ala si sa flexez bratul, incordandu-mi tricepsul si-n primul rand bicepsul pentru a cauta cu privirea cadranul. Neah, niciun chef. Trebuie sa am un ceas care sa fie ori prea rece, ori prea greu, ori prea nou ca sa-mi amintesc sa ma uit la el si sa vad, mai mult din complezenta, daca ora e aia pe care o am in cap. Si ce ma fac, asadar. Sa ma pomenesc la jumatatea vietii ca nu mai am reflexul de a ma uita la ceas e ca si cum as fi uitat sa conduc masina sau sa inot. E motiv de panica.
Nu vreau sa nu ma mai uit la ceasul de la mana niciodata. Sunt atatea modele frumoase pe care sper ca intr-o buna zi sa pot sa le primesc cadou sau macar sa le fur.