De Citit : Editoriale

Despre usuratatea fiintei

| 25 martie

Vicky Cristina Barcelona (pe ecrane din 3 aprilie) poate parea doar un fleac agreabil, dar e genul de fleac pe care numai un artist foarte profund il putea face.

Noul film al lui Woody Allen, Vicky Cristina Barcelona, e despre doua tinere americane – una asezata, rationala si logodita (Rebecca Hall), cealalta (Scarlett Johansson) inca nedefinita ca personalitate, toata numai moliciune senzuala si aspiratii artistice vagi – care petrec o vacanta la Barcelona. Amandoua se indragostesc de un pictor local (Javier Bardem). Vicky cea rationala se culca prima cu el, dar se retrage pentru a nu-si distruge logodna fara rost, dupa care isi pierde oricum credinta in rostul logodnei si-si petrece restul verii regretand, in timp ce Cristina cea aeriana are o relatie fericita cu pictorul si apoi un ménage à trois la fel de fericit cu el si cu fosta lui sotie (Penélope Cruz). Pana la urma, fantezia se consuma si pe Cristina o cuprinde dorul de duca, Vicky reuseste si ea sa scape de fantezia ei si, la sfarsitul verii, amandoua se intorc acasa, iar filmul insusi se evapora de pe ecran ca o idila de vacanta, delicioasa, insubstantiala, lipsita de consecinte. Dar daca insubstantialitatea sa contine, de fapt, toata substanta lumii? E un film despre multe lucruri: despre o anumita fantezie privitoare la Spania si la viata boema; despre nevoia ca viata sa fie solida si despre faptul ca nu e; despre iluzia ca, daca e solida, ea are si sens; despre nemultumire ca stare cronica. Aproape toate astea sunt lucruri despre care Allen a tot vorbit, dar aici le priveste de la o altitudine superioara si cu un nou calm, nemaisimtand nevoia sa puncteze clar invataturile (de exemplu, punandu-le in gurile personajelor), ci lasandu-le sa se difuzeze in fluxul de lumina mediteraneeana si sex-appeal actoricesc al unui film in aparenta perfect dispus sa nu fie altceva decat o idila lejera si perisabila.