De Citit : Editoriale

Despre poet

| 16 aprilie

Oi fi scris vreo 20 de poezii la viata mea, dar nu sunt poet. Nu pentru ca trebuia sa scriu mai multe, ci pentru ca nu am stare de poet. Poetul nu se minte, ori mie mi-e comod, se pare. Poetul se rupe de coaja lumii si miroase miezul. Ori mie-mi trebuie o placa tare sub talpi, chiar daca nu vad jumatate de lume din cauza ei. Poetul e vizitat de muza, ori eu o exasperez cu tabieturile mele. Poetul nu-si priveste suferinta-n fata, s-ar putea speria si n-ar mai avea cu ce sa vaneze cuvintele.

Poetul leaga ideile ca un bijutier. Am crezut si eu ca poti invata sa ajungi poet. Nu mai cred. Poti invata sa nu mai fii ne-poet. Atat. Apoi esti o antena. Captezi viata si redai cuvinte. Legi capete din sfoara lumii: faci funde si noduri, sari coarda, biciuiesti, salvezi. Poetul e cel care stie ca la inceput nu a fost moneda, e singurul din lumea asta care se tine toata viata de cuvant. Poetul nu vede ce vedem noi cand mergem pe strada, poetul vede ce am vazut noi candva dar nu stim cand. Poetul are curaj sa traiasca, in timp ce noua ne e frica sa nu patim ceva.

Poetul, culmea, desi e aproape de neinteles, e mai lucid ca noi, pentru ca el vede mai mult din lume. El vede si luna nevazuta. El vede suferinta cum vedem noi sume. Poetul nu vorbeste cu vorbe ci cu frumuseti si uraturi. Si mi-am dat seama de toate astea sambata, pe Valea Oltului, cand am auzit un citat dintr-o poezie grozava de-a lui Grigore Vieru. Scurt ca un pumnal.
Vi-l reproduc si plec, in liniste: „Nu mi-e frica de tine moarte./ Dar ce-ai face tu, si cum ai mai trai/ Dac-ai avea o mama, si-ar muri?“…

Dintre cifre de birou.