Ce-ati votat, nenorocitilor?!… In fine, va asteptam cu corespondente pentru aceasta rubrica…
[email protected]
Marturisesc ca, desi am comis si mai comit (din cand in cand) "muzici" de scena – live, nu reusesc sa inteleg relevanta estetica a agresiunii acustice cu care ne intampina, ne intretin pe tot parcursul reprezentatiei si se despart de noi (ne alunga) tot mai multi regizori, chiar si dintre cei cu faima! O fi mai emotionant, mai realist, mai pe "gustul tineretului" sau mai "sic" (exact: "ultimul racnet") in materie de teatru?!
Culmea e ca pana si la spectacolele pentru cei mici se practica "noutatea". O "noutate" despre care, in urma cu cateva decenii, medicii ne sesizau ca "tinerii care frecventeaza discotecile, prezinta afectiuni grave ale aparatului auditiv insotite chiar si de leziuni pe creier" din pricina decibelilor (211 este limita suportabilitatii la om, animale si plante) cu care sunt "hraniti" (mai exact drogati) atat acolo cat si la concertele rock. Ecologii de azi ar numi fenomenul "poluare sonora".
Macar daca excesul acesta de intensitati sonore ar provoca niscai halucinatii sau voluptati. Dar nu sunt decat "pumni" si "ghiare" in timpanele urechilor noastre, ca surogate ale unor mijloace de expresie existente candva in caietele de regie… Asta, in vreme ce (sau in compensatie?!) replicile actorilor de abia pot fi auzite si intelese (caci dictia nu se mai cultiva nici in scolile de teatru).
Cand aceasta problema e totusi remarcata, realizatorii recurg la cunoscutele lavaliere care anihileaza timbrul vocal al purtatorului. Or, dupa cum stim, timbrul vocii caracterizeaza personalitatea omului (actorului, personajului). Sa fie asta "ultima moda " in teatru – agresiunea sonora si indiferenta fata de cuvant -?!