… vezi niste filme cu perversiuni!
Sunt doua filme care m-au lecuit de porno. Unul e Salò al lui Pasolini si al doilea e Casanova lui Fellini. Ambele pun in chestiune, mai mult decat pornografia sau arta erotica, insasi atitudinea noastra fata de eros, sexualitate, corporalitate… Pasolini politizeaza legaturile din cadrul unei orgii; in relatiile sexuale, crede el, suntem asupriti si asupritori. Marx il continua pe Sade in chip firesc (raportul dintre sefi si secretare, din vechile VHS-uri cu pornache, ni se revela intr-o noua lumina, materialist-dialectica). Sau, pentru cine prefera sa decodeze metafora invers, dictaturile sunt cele care ne mutileaza asemenea siluirilor… Salò e numele oraselului in care s-au retras Mussolini si camarila sa inainte de infrangere.
Multa vreme filmul m-a enervat, pentru antifascismul tarziu si conformist. Pasolini mi se parea un viteaz ivit dupa razboi: era, desigur, o interpretare superficiala a acestui film din anii ’70 care abunda in sensuri… In filmul lui Fellini, Casanova e un Donald Sutherland tanar, machiat ca David Bowie si obsedat de latura tehnica a sexului. E un maniac al eficientei, al sporului… si al sportului! Mai mult decat satisfacerea partenerei, acest Casanova tinteste epuizarea ei, bifarea inca unei reusite personale, a inca unui record in ramura. Secolul XVIII e evocat nu atat prin atitudinea hedonica a personajelor, cat prin interventia papusilor cu mecanism, acei proto-roboti ai barocului tarziu care ne reprezinta si ne ipostaziaza in mod grotesc pe noi, androizii din carne si hormoni. Aspirand sa devina un astfel de sex machine, Casanova lui Fellini devine tragicul simulacru al unui simulacru… Cum sa te mai uiti la filme cu orgii interminabile si neverosimile dupa ce te-a dezgustat Salò!? Cum sa te mai zgaiesti la pornostaruri neverosimil de pricepute, dupa ce Fellini, cu al sau Casanova, le-a aruncat competenta in ridicol?! Pentru dependentii de porno, iata o reteta „cui pe cui“…