Din cand in cand se mai intampla sa scriu despre chestii care nu au suflet.
… cum ar fi cascavalul. Desi, din punctul meu de vedere, ar putea foarte bine sa aiba si suflet. Ma aflu la Rucar, intr-o zi care banuiesc ca e insuportabil de varateca in Bucuresti si ma gandesc la semnificatia profunda pe care aceasta localitate o poarta in lumea racita artificial a Capitalei. Rucarul rezoneaza in capul meu cu acest aliment inedit prin simplitatea lui: cascavalul. Banuiesc ca aici, prin repetate incrucisari si selectii intre diferite branze au aparut primele modele de cascaval Rucar, inclusiv Rucarasul, cel mai mic dintre ele. Nu am o parere clara despre cascavalurile care se vand pe marginea soselei, insa daca ar fi sa am incredere in vreunul dintre ele, ar trebui sa fie unul creat in Rucar, nu? De fiecare data cand intru intr-o alimentara ma confrunt cu aceeasi problema – prea multe feluri de cascaval cu acelasi nume. Mi-am facut un scop auxiliar al vietii din identificarea si achizitionarea sistematica a celor mai reusite variante insa am o problema de fiecare data – uit cine le produce. Am uitat de cel putin cinci ori care este firma producatoare a celui mai bun cascaval tip Rucar, ca sa nu mai zic ca nici macar nu-mi mai amintesc de diferentele sensibile dintre Rucar si Rucaras sau Dalia sau iar Dalia. Imi recunosc nepregatirea insa, pana la urma, cascavalul ramane o chestiune de gust. Este de datoria mea sa verific si sa testez pana cand imi voi atinge maturitatea de cumparator si voi achizitiona mereu acelasi brand si varianta. Motiv pentru care revin la expozitiune si imi afirm intentia de a initia studiul direct de la sursa – cascavalul Rucar din Rucar. Sper sa nu gasesc si in Bran.