De cele mai multe ori, cuvintele ne ajuta. Intr-o prima faza a vietii noastre ne ajuta in a transmite parintilor/bonei/bunicilor/oamenilor cu care suntem lasati nevoile primare de ordin fizic – “mi-e foame/mi-e sete/apa/fac caca”. Cu cat crestem, cuvintele ne ajuta in dezvoltarea social emotionala, de la faza cunoasterii incipiente – “ce-i asta/aia/de ce guita porcul/de ce e noapte” la faza comunicarii juvenile cu preopinentii de aceeasi varsta – “vrei sa ne punem nisip in cap? vrei sa-i turnam lu’ mama apa in poseta?”. La adolescenti se schimba putin treaba, ei incep sa citeasca. Adica, unii isi dezvolta vocabularul mai mult, altii mai putin. Adica unii raman la invitatii in oras gen Zdreanta, altii traiesc povesti de dragoste din Elevul Dima dintr-a saptea. Cu cat devii mai “hormonal”, cuvintele incep sa capete sensuri, nuante, profunzimi. Trecut de faza “adolescentului miop”, cuvintele incep sa capete magie, farmec, dualism, esenta. La un moment dat, nu stiu de ce, incepem, intre noi – cei trecuti de treizeci de ani- sa cautam “adevarul”. Nu stiu exact care “adevar”, dar sigur incepem sa-l rostim cateodata brut, cateodata crud, cateodata explicit, cateodata “fara perdea”, cateodata “fara mila’. Si uitam oarecum ca scopul, cel putin in arta conversatiei, nu este neaparat dialectica civilizatorie, ci cateodata placerea conversatiei in sine, siesta ei. Pentru a ajunge la o afirmatie comuna cu continut superior nascuta din contradictie, din punctul meu de vedere, ar trebui sa tinem cont de conjunctura, de partener, de loc, spatiu si timp. Adica de multe coordonate, care sa faca totusi dialogul placut, nu transant sau in niciun caz “din topor”. Am intalnit oameni care “rostesc adevaruri” cu orice pret. Ascunzandu-se sub masca, deseori crapata, a sinceritatii debordante, care in “premisa adevarului” nu mai tine cont de nimic, ajung sa “dea cu toporul” gratuit, fara sens si de multe ori ireparabil. N-am gasit niciodata sensul in a spune unui actor proaspat iesit de pe scena, adevarul crud. Indiferent de prestatia lui. Care, sa zicem, ar putea fi sub asteptari. Dar omul a muncit. S-a chinuit. Si-a rupt sufletul si corpul. Si te-a si invitat. Pastreaza critica pentru a doua zi. Sau pentru a treia. Nu-l lovi cand e proaspat scos din cuptor. Oricum tu te duci acasa sa te culci iar el se va zvarcoli in cuvintele tale luni de zile. Mai cruta-l putin. Asa poate, cuvintele vor incepe din nou sa faca magie, nu sa devina topor.