Nu e pentru cine se pregateste. E pentru cine se baga.
– Toata lumea sa puna mainile pe masa, la vedere! Scoateti tot ce aveti prin buzunare!
Popescu se executa primul, cu miscari domoale, valurite, dirijand localul:
– Eu cred ca amicul nostru are o obsesie. Hai, scoateti mainile din buzunare, pe masa si spuneti daca vreti sa v-o zic pe aia cu tramvaiul…
Adunarea e imediat de acord. Antonia e prima. Pentru ca nu are buzunare. Are doar o borseta, pe care si-a trecut-o la spate, sub hainuta violeta, inca de la inceputul afacerii. Al doilea e betivul, care n-are bani si marturiseste speriat ca n-are:
– N-am, Tony, sufletu’ meu, zice el plangacios. Azi n-am!
– Acuma zici?! Cand aveai de gand sa-mi spui?! Nu-ti mai dau nimic!
– Tony, nu ma nenoroci! si cade in genunchi.
– Gura, striga enervat si nerabdator Anastase. S-o zica pe aia cu tramvaiul!
Motociclistul terorist se da batut:
– Domne, aici nimeni n-are bani?
Raspunsul e unanim:
– Nuuuu!
– Aveam un prieten. Filozof. Ei bine, tipul s-a deplasat, toata viata lui, numai cu tramvaiul – si, aici, Popescu se intoarce catre talharul ghinionist – pentru ca filozofii nu au bani. De la o vreme, insa, a constatat ca uita lucruri in tramvai. Nu in oricare, nu oricand, ci numai cand se incumeta sa ia metroul de suprafata. Ajungea la Ion Mihalache, se urca in 20 si trosc! Unde mi-e Heidegger, Sein und Seit? Nu mai era. Alta data, a coborat la Giulesti. Adio, Parmenide! Culmea era ca se prindea imediat ce lua alt vehicol. Cel mai grav a fost cand si-a pierdut copilul. Era in Ciurel, in tara nimanui. Cand s-a uitat in jur, pauza. Copilul disparuse. In clipa aceea, usa de sticla zangane si Virgil, politistul, intra ca o furtuna. Il vede pe intrus, se arunca asupra lui si…
– Esti bun de trimis dupa moarte, nea Tomita rasufla usurat.