Am intrat intr-o hora pe care sunt nevoit s-o joc… din buric.
Mi se intampla de cativa ani. Pornind de la principii indiscutabile, precum libertatea de expresie, m-am trezit aparand manelele si pledand in favoarea manelistilor, fata cu valul de reactiune purista (uneori chiar rasista) a anti-manelistilor.
Exista redute pe care le-am cucerit cu greu si lupte care merita inca toata zbaterea: perspectiva socio-istorica asupra moravurilor „de bastan“ pe care fosta clasa asuprita (inrobita) le-a deprins de la clasa dominanta; si responsabilitatea istorica fata de socio-etnia romilor/robilor. Nu e fandoseala europenista, nu e mimetism politiceste corect; sunt lucruri de care sunt convins si sper sa-i conving si pe altii.
Cum in arena romaneasca totul se radicalizeaza si se sarjeaza in tuse groase, m-am vazut plasat din oficiu in tabara manelistilor si a manelomanilor. N-ar fi nicio problema: nu ma deranjeaza. Ma deranjeaza poate mai mult sa primesc din partea unor manelisti adevarati, oameni simpli si nedeprinsi cu dezbateri teoretice, replici ostile, compuse standard pentru toti „telectualii astia care se iau de noi“… Ma gandesc atunci daca are rost sa ma cert cu toata lumea. Sunt pe cale sa imi fac inamici in ambele tabere…
Nu e pasiune de fan, nu e partizanat estetic. Eu unul obisnuiesc sa ascult alte genuri.
Daca ar fi totusi „pe sufletul meu“, as propune (dar nu prea tare si nu cu geamul deschis) un playlist cu „Pana cand nu te iubeam“ a Mariei Tanase, „Maneaua floraresei“ si Saraiman-ul Romicai Puceanu, ceva Adi Minune de cand era Copil, hai si o bucata de Salam… Dar as adauga neaparat si niste manele turcesti si grecesti, ale caror dramatism si autenticitate definesc genul la modul absolut; si care ne arata ca, si in domeniul asta, la noi ajung doar diluarile…