N-ar trebui sa existe cortine.
Cand mergi la teatru te lasi sedus. Vrei sa nu vezi micile greseli. Vrei sa vezi masinisti in lateralele scenei. Vrei sa crezi ca decorurile nu sunt din carton. Va asigur insa ca e o experienta cel putin la fel de fascinanta sa observi piesa din interiorul ei, de langa oamenii care-au zamislit-o. Eu nu am avut bilet. Am sunat la una dintre actrite (multumesc Ana) pentru ca voiam neaparat sa vad „Joi, Megajoy“ a lui Afrim. Singura solutie a fost un scaun pliant langa sufleur. Incepe piesa. Dupa primele cateva replici, aud din partea stanga, suflata ca la examene, soapta salvatoare. „Iiiistvan, doreeesti supaaa?“. Instantaneu dar jucand perfect naturaletea, o actrita il invita la supa cu taitei pe Istvan. Interesul imi creste in egala masura pentru piesa si pentru tot ce se intampla in jurul meu. Sufleurul sopteste. Actorul il baga-n seama sau improvizeaza perfect.
Regizorul de platou sopteste in spatele meu intr-un microfon, mecanic, exact de trei ori: „Lumina, lumina, lumina“. Lampadarele se sting incet. „Fum. Fum. Fum“. Cativa actori vor sa iasa din scena dar se-mpiedica in scaunul meu. Reusesc pana la urma, bolborosind in soapta ceva, despre mine probabil. Trag scaunul cat mai aproape de sufleur. Incepe un alt act. Unul dintre actori face un joc de cuvinte fara perdea. Sigur nu era in scenariu pentru ca in acelasi moment am vazut-o pe una dintre actrite intorcandu-si fata de la public si razand congestionata. Ma pufneste si pe mine rasul. Zambeste si sufleurul. Incepe sa ma intereseze mult mai mult legatura dintre actori, familia lor, ludicul care-i leaga, decat piesa in sine.
Apoi piesa se termina. De cate ori intrau in culise si ieseau la bis, aproape dadeau peste mine. Ii auzeam de la o jumaate de metru chicotind, impingandu-se ca niste copii. Dorina Lazar, superba Dorina Lazar, ii organiza cu un zambet, din care imi dadea si mie.
Uneori, minunile sunt si dupa corola.