Exista o iesire din orice situatie. Asta nu inseamna ca e buna sau adevarata.
Singura si abandonata, ma ascund sub pat si tac imbufnata. Viata nu, viata nu, viata nu e dreapta. Viata – dupa cum am inteles eu din niste discutii – e in alta parte. Stau culcata pe spate si intrezaresc printre arcurile vechi, zegrasul rarit, legaturile care au imobilizat de pomana sipcile si, prin tesatura saltelei, a tapiteriei si a tuturor lucrusoarelor gramadite acolo, vad limpede ca lumina zilei o lume mai buna. Acolo sunt iar eu insami. Ma pot infatisa fara sa-mi fie rusine, imi pot sprijini fruntea de stele, pot casca gura la eternitate – si pot fara frica sa spun ca am o gura frumoasa (desi un pic cam mare), numai smalt si carmin. Pana atunci, tac chitic, ascusa in cotlonul cel mai intunecos de sub pat. Ascult cat e noaptea de lunga scartaitul arcurilor, sforaitul ei de la miezul noptii, vanturile lui, de la ora trei si jumatate. Apoi e o liniste de-ti tiuie urechile. E timpul sa ies, tiptil, si sa fug unde oi vedea cu ochii. Daca m-ar auzi capcaunii, ar fi vai si-amar. Deci ma misc imperceptibil, cu simturile ascutite ca bisturiul. Patul sub care ma ascund e enorm, intunecat si inspaimantator. Dar eu imi croiesc drumul catre libertate.
Si nu visez la nimic altceva decat la clipa cea mare. Si la lumina zilei, la stelele victoriei, la iubirea cea izbavitoare. Gura mea carmina viseaza si ea sa fie sarutata salbatic de Fat Frumos… Coana Anicuta se apleaca oftand din rarunchi. Sughite, se suceste, aprinde lumina. „Dormi?“ intreaba. Nu primeste raspuns. Gelu fornaie dus. Se apleaca, gafaind si nu-i vine-a crede. Oala de noapte e iar la capatul celalalt al camerei. „Ah, Gelule, Gelule, te-ai prostit de tot!“ Fericita, isi ridica poalele camesoiului si se asaza cu grija. „Of, imbatranesc. Caz… Ar trebui una mai mare…“