De Citit : Editoriale

Compasional

| 06 mai

„Demnitatea e mandria cu care iti porti ranile“. Eu.
Aerul e tare, de munte. Suntem, mai multi, cazati la o pensiune din Valea Doftanei. E a doua zi si e bine. Soarele iese din cand in cand, luminand clar frigul. Bucuria peisajului ne scoate din noi insine si avem timp si ochi de case, culori, flori, priviri, toate noi.

Vad un batran, privind peste o poarta. Imi place. E drept, demn, cu o privire albastra, incruntat putin de lucrurile pe care le stie batranetea. O barbita alba e tunsa cu grija, cam cat o unghie. Ma opresc si-i vorbesc. Seamana cu bunicul meu, cumva. O fi facut si el puscarie? S-o fi ascuns si el prin munti, ani de zile? O fi si el citit, glumet si intelept ca Taicutu? Isi deshide alene gura. Astept un cuvant, oricare ar fi. Cuvantul nu va veni insa. Batranul isi baga un deget, facut carlig, in coltul buzei si trage. Din bezna gurii se iveste o jumatate de dantura argintie. Doar o jumatate. In stanga limbii e-ntuneric. Isi stramba mandibula si imi arata tepii de otel. Apoi baguie nearticulat, sigur ceva despre dinti. Nu era intelept. Nu avea probleme mai mari decat dantura. Era un om simplu. Nu era ca Taicutu. Cu gura labartata nu mai era demn. Iar sprancenele nu erau incruntate de ce stie batranetea, ci de ce nu stie.

Si-apoi m-am gandit. Doar pentru ca nu mai era ca bunicul meu, eu nu mai vibram cu el. Dar el isi rostea neajunsurile, chiar daca doar cu jumatate de gura. Din clipa in care m-am gandit la asta, l-am simtit din nou, cu mintea. Gandul da scanteie compasiunii. Cand nu simti bine, poti crede binele. Si poti fi fericit.

Si asta se simte.