Sertarele nu sunt ce par a fi! Nici bufnitele.
Virgil politaiul s-a prabusit asupra infractorului ca o furtuna. Pistolul cu care acela pistolea adunarea spaimantata s-a rostogolit pe pardoseala de gresie aurie, cu motive impletite, verzi, cu relief fin, usor crapata, cum ii sta bine unei gresii respectabile, de geamuri multe. Nea Tomita s-a vaitat mult la prima fisura, pana la urmatoarea, deci a doua zi. Gresia lui n-a avut noroc. Virgil s-a ridicat de pe infractorul storcosit, pe capul caruia casca intrase pana la barbie.
– Indurare!
Virgil si-a sters sudoarea de pe frunte:
– Pentru ce mizerie ma chemati voi! Bre, nea Tomita, cine-i rahatul asta?
Popescu s-a suparat:
– Voi vreti sa auziti sfarsitul povestii?
– Domnule politist, cum m-ati gabjit?
– Fraiere! E sertarul cu bani in care ai bagat mana. Intotdeauna gol, suna la noi, la sectie! Fraiere! Auzi, domne, sa-l furi tu pe nea Tomita
al nostru!
– Iertati-ma, oameni buni. Iarta-ma, Nea Tomita! Domnisoara, indurare!
Popescu se intoarce scarbit. Anastase ii tine isonul.
– Domne, iti inchipui ca au gasit copilul la Gaesti? Peste trei zile? In buna stare, curat, dormit si mancat. Copilul radea cu gura pana la urechi. I-a sarit de gat tatalui – care l-a privit aiurit – si i-a spus: "Taaataaa!" – chiar asa se zice ca ar fi pronuntat, cu dragoste in ochi.
Amicul meu, filozoful, era flancat de politisti – asa, ca dumneata, dom’ Virgil! – si si-a privit aiurit copilul. Era cam zgariat pe fata, de la nevasta-sa. Pe scurt, copilul n-a putut spune nimic, amicul meu, nici el.
Peste sapte zile, suna la mine la usa. "Popescule, stii care e explicatia?! Particulele elementare!"
– Cuuum? s-a auzit o voce pricajita si storcosita.
– Stiam eu, stiam eu! (un geamat) Ah, blestematelor!