„Fara fotografii, va rog!“
Eram la New York, in Carnegie Hall, cand am asistat la una dintre celebrele mustrari pe care Keith Jarrett le adreseaza celor care fac fotografii in timpul spectacolului sau (recte, si mie, desi nu m-a observat ca n-am folosit flash). Textul lui a fost: „eu lucrez ani de zile ca sa imi iasa o piesa asa cum o auziti aici, iar voi veniti cu jucarioarele voastre si faceti un mic click?“.
Adevarul este ca, la unele concerte, undeva in subsolul fiintei mele, ma bruiaza un sentiment de vinovatie ca n-am facut nimic ca sa primesc atata frumusete. Ei bine, la concertul trio-ului Bela Fleck, Zahir Hussain & Edgar Meyer (SUA, India) – din cea de-a doua zi a festivalului de jazz de la Garana – am trait placerea fara vinovatie. Asta pentru ca m-a ajutat Romania.
Am avut incredere intr-o harta pe care era desenat drumul de la Slatina-Timis la Garana si am intrat pe el. Drumul „judetean“ era, de fapt, un grohotis intrerupt de mici mlastini neprietenoase. Am parcurs 14 km in 3 ore. Pasagerii mergeau agale pe langa masini sau asteptau sa le dam jos de pe bolovanii pe care se cocotasera cu burta si dadeau cu rotitele in gol. Va dati seama ca daca am scapat cu bine, si inca direct in fata scenei pe care cantau cei trei maestri, bucuria pe care am trait-o a fost scutita de culpe: am muncit pentru Garana! Iar ceea ce s-a petrecut pe scena a fost – asa cum spunea un timisorean intr-un curat dialect banatean – biond limits. Minunea a fost cu atat mai mare cu cat cei trei artisti au fost mult mai aproape de publicul inghesuit pe trunchiurile de copaci decat era scena pe care cantau.
Erau trei genii care nu si-au pierdut masura umana. Ne-au facut sa uitam, de exemplu, ca Bela Fleck este, pana acum, cel mai premiat artist de jazz din lume. Erau trei oameni obisnuiti care, dupa ce incheiau cate o piesa, erau mirati de ce le iesise, iar noi ne simteam binecuvantati.