Clint Eastwood e un regizor mai ciudat decat pare.
Inca n-am reusit sa ma hotarasc daca noul film al lui Clint Eastwood, Schimbul (premiera: 16 ianuarie), e bun sau prost. Dupa criteriile normale nu e bun, dar nu e nici prost intr-un mod conventional. Incepe ca un mystery elegant, despre o mama singura din L.A.-ul anilor ’20 (Angelina Jolie), careia politia ii cere sa accepte, in locul copilului ei rapit, un copil care nu-i al ei. Dupa care isi pierde toata eleganta si tot misterul, transformandu-se intr-o melodrama pisaloaga care, secventa dupa secventa, da cu ciomagul in politistii din 1928, pentru abuzurile lor. (Ce-i drept, sectiunea asta – in special secventele in care eroina e inchisa la casa de nebuni – e conventional-proasta.)
Dupa care filmul trece intr-un alt gen, care e la randul lui un amestec de genuri – suspans (inclusiv de tribunal) cu ucigasi in serie – si devine imprevizibil. N-are nimic serios de spus (desi a fost promovat ca si cand ar avea) nici despre dragostea de mama, nici despre cosmarul copiilor rapiti, dar, luat ca o orchestrare excentrica de teme si motive mai mult sau mai putin clasice (cu alte cuvinte, ca o bucata muzicala), e antrenant. (S-a scris de prea multe ori ca arta regizorala a lui Eastwood s-ar revendica de la clasicismul hollywoodian si rareori s-a examinat serios legatura dintre filmele lui – prea prolixe si capricios ritmate pentru niste filme cu adevarat clasicizante – si jazzul pe care il cunoaste atat de bine.)
E o orchestrare in care principalul instrument (Jolie cu numarul ei de martira) e unul plicticos si in jurul sau e plin de gherle (majoritatea avandu-i ca surse pe politistii cei rai), dar exista si note rare, interesante (tot ce face Jason Butler Harner in rolul ucigasului de copii) si, cumva, toata combinatia iese – e agreabila.