De Citit : Editoriale

Autogenul si autogeniul

| 01 august

Uneori nu e suficineta o scanteie, trebuie nitica flacara.

Tata a avut o Dacie. Ani intregi, sa tot fie vreo 20, a condus masina aia. Regina soselelor, ii spunea el din cand in cand, mangaind volanul. Cred ca avea motor de Renault, dar asta a contat la inceput, cand eu eram mic si ea, Dacia, mergea ca o printesa. Cu cat cresteam, cu atat francezu’ se poticnea si pica. Tata tragea pe dreapta, deschidea capota, privea motorul bland, apoi tot mai mijit, iar cand vedea ca nu reactioneaza nici la uitaturile lui dure, nici la cele mai rascolitoare injuraturi (in care era vorba atat de Renault, dar mai ales de inaintasii lui – Ludovic al nu-mai-stiu-catelea, Napoleon I, II si III, Dumas-fiul, Madame Bovary, Turnul Eiffel etc.), tata intra in masina, deschidea torpedoul si scotea lita. O scotea ca pe un cutit de taiat porcii, o plimba pe sub botul Daciei, apoi se baga sub capota si dupa vreo 7 minute spunea: fiti atenti! (Era, de regula, si mama, martor). Dadea patru pedale la acceleratie, apoi contact si, minune, motorul turuia cu accent clar de Paris.
Acu’ s-a schimbat lumea. Am vazut eu in niste poze. Un nene avea roata de la Cielo blocata de o “caracatita“ pusa de astia de la Circulatie. A dat din buze, apoi a deschis portbagajul, a scos – ca pe un aruncator de flacari! – autogenul, a taiat tentaculele fiarei, a pus-o, moarta, pe trotuoar, a bagat “scula” de unde a luat-o si dus a fost. L-am sunat pe tata si i-am povestit fascinat episodul. El m-a intrebat direct: “Baiete, dar tu nu ai inca autogen la masina?”