De Citit : Editoriale

Ateneul in care blugii erau obligatorii

| 08 iulie

Pe vremea aceea, un videocasetofon costa cat o masina…

Cand, in 1992, am patruns in cladirea Fundatiei Culturale Romane (ICR-ul de azi), am simtit ca mai fusesem acolo, in repetate randuri, in urma cu multi ani… Prea imi erau familiare incaperile, treptele de la intrare, poarta monumentala…
Ce ma lega oare atat de puternic de acel loc, incat sa imi provoace emotia unui déjà-vu atat de ametitor?! Memoria mi-a revenit in redactia Dilemei, aflata pe atunci la parterul acelei case din Aleea Alexandru, despre care aveam sa aflu ca apartinuse familiei Malaxa. Intimidat intre seniori precum Cosasu si Ornea, mi-am dat seama ca sedeam cam in acelasi loc unde, cu vreo zece ani in urma, priveam inghesuit, laolalta cu alte sute de baieti si fete, spre ecranul TV care ne arata inregistrari video ale marilor concerte de rock din lume. Ii zicea Ateneul Tineretului; si atunci, la inceputul anilor ’80, avea deja o traditie din deceniile trecute, de club select, in care se asculta „muzici tari“.
Pentru cei mai tineri cititori, trebuie spus ca pe atunci trupele occidentale nu treceau mai la est de Berlin; ca discurile de afara ajungeau anevoie si se multiplicau pe benzi, in samizdat. Ateneul Tineretului era printre cele mai trendy cluburi bucurestene, tocmai prin faptul ca inlocuise clasicele auditii la pick-up sau magnetofon cu vizionarea de casete video, o mare noutate pe atunci.
Ecranul era protapit sus, sa-l vada toti. Sunetul nu era intotdeauna grozav. Unii deplangeau sculele audio. Pentru majoritatea dintre noi insa conta mai mult functia sacra pe care televizorasul acela o in­deplinea: de altar al ro­ck-ului; de amvon al modelor occidentale; de iconostas al libertatii pe care o prizam indelung in acel templu al evadarii. (Va urma.)