De Citit : Editoriale

Arta

| 07 martie

As vrea sa existe mai multe filme simple si cinstite ca The Wrestler – cea mai clara opera de arta pe care a dat-o acest sezon al Oscarurilor.

Luptatorul are o poveste foarte simpla: Mickey Rourke e un campion de catch decazut, care nu se mai poate intretine doar din luptat si e silit sa-si suplimenteze veniturile carand lazi; obligat sa-si incheie definitiv cariera in urma unui atac de cord, el incearca sa-si reconstruiasca viata personala, si ea facuta praf de mult; nu reuseste si se intoarce in ring. Rolul prezinta multe paralele cu experienta reala a lui Rourke din ultimii 20 de ani – caderea lui de pe firmamentul hollywoodian, transformarea lui dintr-un print al ecranului intr-un pachet de muschi hartaniti, deriva lui catre marginea societatii –, dar ce e cu adevarat frumos aici nu e atat faptul ca Rourke lucreaza cu propria lui experienta, cat felul in care o face. Asemenea paralelisme pot scoate ce e mai rau dintr-un actor: il pot incuraja sa „masochizeze“, sa cerseasca mila; iti trebuie multa gratie ca sa extragi din ele nu autocompatimire, ci arta, iar Rourke are acea gratie. E in continuare un print. Meritele regizorului Darren Aronofsky nu pot fi subliniate indeajuns: lucru rar la o poveste americana cu marginali, regizorul nu lasa patosul sa cada in sordid, si asta pentru ca nu prives­te de sus nicio munca. De pilda, eroul ajunge sa vanda carne intr-un magazin, cu o scufie pe cap: multi regizori ar fi batut moneda pe cat de injositoare e postura lui, dar Aronofsky nu bate – eroul invata repede sa-si faca treaba cu pricepere si chiar cu placere. Iar comunitatea de luptatori din care face parte, desi situata la periferia unei industrii oricum nu foarte respectate, e prezentata, cu aceeasi corectitudine morala, ca o comunitate de profesionisti care fac un lucru ce presupune mestesug si care respecta acest mestesug unii la altii. E chiar un film frumos.