Despre ce vorbim atunci cand vorbim despre vreme.
De obicei, imi notez ideea de articol pe miercuri-joi, cand ploua, vineri ma apuc de lucru, cand a dat soarele, in sensul ca pun alaturi toate tampeniile care-mi trec prin minte, sambata, pe la pranz cand textul a capatat forma, cerul e intunecat si ma gandesc ca e cazul sa-mi pun manusi, duminica, la corectura, chiar am manusi, iar luni, cand il trimit la redactie, o pisica trece pe pervazul inzapezit al ferestrei. Iar 24-Fun apare tocmai miercuri seara, cand fetele poarta mini in Bucuresti, desi e vant puternic. In aceste conditii climaterice si auctoriale, a alege vremea drept subiect ar fi o inconstienta maxima, pe care doar o febra de 40C sau dorinta de a (re)deveni autor de science-fiction sau lipsa crasa de imaginatie o pot scuza.
Spre deosebire de rafinamentele limbii engleze in care vocabularul despre vreme contine mai multe cuvinte decat cele folosite de comentatorii TV de fotbal de-a lungul intregii vieti, limba romana ofera prea putine subtilitati in aceasta privinta. De exemplu, am descoperit cu surpriza ca „mazarichea“ aproape ca a disparut din conversatii. Ca si cum schimbarile climaterice contemporane ar fi afectat comoara in adancuri ingropata. Ce s-a intamplat cu mazarichea? Mi-e greu sa cred ca mazarichea nu se mai produce ca pe vremuri.
De ce Romica Jurca care, alaturi de Elisabeta Polihroniade, imi aduc aminte de copilarie, evita sa vorbeasca despre mazariche? Ce se intampla, de fapt, cu mazarichea? Deja mi-e foarte greu sa scriu o fraza in care sa nu existe mazariche. Mazariche! Ca sa vedeti cum se naste un articol, iata ideea pe care am notat-o miercurea trecuta, pe cand mazarichea inca nu-mi bantuia mintile: „Intr-o zi, primavara o suna pe iarna si spune: poti sa-mi tii si mie locul, mai am putina treaba.“ Mazariche.