Eheee… alta educatie…
Asa suna o replica splendida din spectacolul „Acasa la tata“, pe un text de Mimi Branescu, la Teatrul Act. Replica se refera la o bunaciune de mama vitrega, pe care un fiu intors acasa o gaseste langa tat’su. Cucoana, venita de la oras, se da pe trup, in fiecare zi, cu crema. Iar proaspatul sot, deh… ma rog, mai de la tara, ii povesteste chestia asta, plin ochi de admiratie, lu’ fiu’su. Si trage, ca un filozof practician, o mare concluzie: „Alta educatie… Ce sa mai… Alta educatie…“.
Cam asa a filozofat juma’ din suflarea romaneasca, vazand, in direct, funeraliile presedintelui Poloniei si ale sotiei sale. In cazul asta, n-am fluierat admirativ la adresa unui popor care se spala in fiecare zi si se da cu crema, ci la gandul marelui nostru vis, vechi de secole, care ne smulge din plamani oftaturi homerice si care poarta mai multe nume, pentru aceeasi chestie: DEMNITATE, ONOARE, ORDINE, DISCIPLINA. Cand ii vazuram pe polonezi cum gestioneaza momentul asta dificil, cand vazuram a lor multime, cata frunza, cata iarba, cum sta in ordine perfecta si nu se calca in picioare sa ia agheasma, cu un oftat pizmas si nesfarsit, ne-am soptit atunci in barba: „Alta educatie… ce sa mai… Alta educatie…“.
Si am pornit-o cu ditirambi la adresa natiilor neinfricate, care nu fac culcaturi in fata Europei, care strang randurile cu demnitate, care fac, dintr-un moment foarte trist, un spectacol al mandriei si al puterii unor popoare adevarate. Eee… asta cu „poporul adevarat“ e o zicere care ne da fiori pe sira spinarii, inca de pe vremea cand purtam salvari. Si nu pierdem nicio ocazie sa ridicam imnuri nostalgice de vitejie pentru sarbi sau pentru poloni. P’orma, dupa ce ne-am luat portia de delir admirativ, ne intoarcem linistiti la o vodca si la un somn bun, in caldura continuitatii noastre pe aceste meleaguri.