Nu suntem singuri in univers.
Natura are oroare de vid. Ia o sticla de apa distilata, fie ea expusa la razele X, las-o pe pervaz o saptamana si o sa colcaie. Viata isi cere drepturile. Oriunde exista materie, ceva incepe, netam, nesam, sa miste. Asta-mi aduce aminte de unchiul meu, Vasilescu. Care s-a hotarat sa nu mai moara din cauza vietii, la dezgroparea bunicului Vasilache. Era copil, se zgaia curios de pe damb si a vazut pamantul miscand. A intrebat si a primit raspunsul. Preotul, parintele Vasiliade, s-a chinuit in zadar sa-i faca legatura dintre animat, inanimat si vointa divina. Sentimentul ca o rama jegoasa ar putea sa cutreiere prin corpul lui l-a infricosat atat de tare, incat s-a decis sa nu mai moara. O astfel de decizie, luata la o varsta atat de frageda, are consecinte nefaste.
Primul lui amor a fost un dezastru. Din cauza mustelor, a pastelor din supa, a tantarilor flamanzi si – aici e aici – din cauza faptului ca putea risipi, nestingherit, atata materie vie fara niciun scop. Desi era doar sarit nitel din adolescenta, Vasilescu s-a despartit fara regrete si fara mila de Vasilica. Ea s-a maritat, a avut sapte copii, dar n-a vrut sa spuna nimanui, niciodata, ce s-a intamplat in noaptea aceea de vara. In schimb, unchiul si-a tapetat toata camera cu tabla, apoi a cimentat curtea. L-a chemat pe mesterul Vasiloiu sa-i construiasca – zicea el – o capcana pentru moarte. Ce a pus in capcana aia nimeni nu stie, nici macar Vasilica, baiatul vitreg al mesterului. Apoi, si-a incarcat pusca si s-a pus pe pandit. A pandit patruzeci de ani. Pe cand se zgaia el asa in intuneric, numai ce-l bate cineva pe umar. Un soi de atlet cu stelute si rotite in loc de corp. „Aici sta domnu’ Vasiliche?“ Dar, sa vezi dracie, nimeni nu stie ce raspuns a primit.