Ca sa poti aprecia fantezia, e nevoie ca, din cand in cand, sa faci sex in pozitie legala.
Motto-ul acestui text se dedica maestrilor jazz-ului care au cantat weekend-ul trecut la Bucuresti. Piesele grele ale festivalului – botezat corect "Masters of Jazz" – au fost desprinse din vitrina cu amintiri de mare pret. Nu pomenesc decat doua bijuterii – Monty Alexandre Trio si Count Basie Orchestra. Genial straight! Cu Jarreau, insa, e mai complicat. El contine pozitia misionarului, dar nu se impaca deloc cu dansa. Asta nu-l impiedica sa ne-o arate din cand in cand. Undeva pe la primul sfert dintr-o piesa. Asta, pentru ca incepe, de obicei, cu un joc de-a imitatul unui instrument, dupa ce a cantat un mic discurs publicitar. (Pauza pe discurs. E vorba de cuvinte: "cumparand aceste albume" (voce stinsa, induiosatoare, gen fetita cu chibriturile) "veti face o fapta buna; va veti simti mai nobili; ma veti ajuta pe mine etc.") Ironia fata de fenomenul publicitar e combinata cu autoironia; dimensiunea momentului atinge nivelul parodiei cand descoperi ca albumele pe care Jarreau ne propune sa le cumparam sunt din 2008, iar la standul din hol nu gasesti decat albume din 1997. Dar sa revenim in sala. Pentru Jarreau o tema muzicala incarcata cu o anume stare de spirit – de exemplu, iubirea – nu dureaza decat cateva secunde; Al se grabeste sa o azvarle din sa, pentru ca apoi, sa topaie fericit de nastrusnicie; dupa care face putin misto de melancolici, ba nu, devine patetic, na, ca se supara; intre timp, vocea lui nu-i voce: e pian, baterie, contrabas, om. Am avut in fata un artist liber. De fapt, nu un singur artist liber, ci mai multi. Ca Jarreau astia nu se impaca nici macar cu conditia de Jarreau. Ascultandu-l, ai trairi de colaj multimedia. Il traverseaza milioane de draci, cand analogi, cand digitali. Si cu toate astea, lasa in urma un public foarte sentimental. E publicul lui.